foto: vintage1997.com
Nimic nu s-a schimbat de la deschiderea localului, în 1997: pereții de un roșcat elegant și sobru, aranjamentul și decorul în cel mai clasic stil posibil, cu atenție aproape maniacală la detalii. Un local care păstrează încă intact farmecul și caracteristicile bucătăriei piemoteze – o gastronomie rafinată dar mai puțin cunoscută, cu multe influențe franceze dar cu ingrediente specifice zonei, trufe in primis. Este ceea ce caracterizează și acest local care a reușit să își păstreze intactă și chiar să-și consolideze natura sa primordială, de restaurant clasic piemontez de clasă, pentru care avea să primească în 2004 prima stea Michelin și pe care se luptă să o păstreze.
Un local cu atmosfera aproape uitată a vremurilor trecute
Un fel de a spune că un local nu e deloc obligat să se adapteze modelor pentru a rezista, chiar dimpotrivă. Atmosfera sa retro evocă spiritul orașului Torino de altădată, la care locuitorii capitalei piemontese țin foarte mult, și care e alcătuit din eleganță, bune maniere și forme care asecondează conținutul și nu vor să epateze. Cumva, în umbra marii metropole a modei și designului, unde totul se transformă cu viteza luminii, și am numit cu asta Milano. Diferența San Francisco vs.Los Angeles, dacă vrem.
Cine trece pe la Torino și calcă pragul restaurantului Vintage 1977 este în primul rând atras de atmosferă și de ospitalitatea locului. Ulterior, meniul vine să confirma prima impresie. I-am trecut acum câteva luni pragul din întâmplare și încerc mai jos să descriu meniul dar și atmosfera. Cu amendamentul că a fost o alegere deliberată aceea de a nu face fotografii, pentru a savura pe deplin atmosfera vremurilor în care în centrul atenției nu era telefonul.
Proprietarul, Umberto Chiodi Latini, joacă aproape la perfecțiune rolul gazdei desăvârșite. Întâmpină toți oaspeții la intrare, ca orice gazdă care își exercită rolul așa cum scrie la carte, și îi conduce la mese. Apoi, oferă cu discreție și generozitate sfaturi și sugestii în stânga și în drepta, legate de meniu. Rar am întâlnit altundeva, cu excepția Siciliei, nivelul de pasiune cu care povestește despre meniu: cum și de ce a fost alcătuit astfel, ce s-a schimbat în timp, de unde provine materia primă.
Un mini meniu cu aperitiv, fel principal și desert, 30 de euro
Cât despre meniu, atmosfera ar fi doar o strategie de marketing, dacă meniul nu ar susține aerul de epocă și calitatea nu ar fi una non plus ultra.
Eu am ales meniul cel mai ieftin, nu din rațiuni de preț, ci pentru experiența în sine. Vroiam să văd în ce constă meniul mini Vintage, de 30 de euro. Pe care nu îl comanda nimeni din jur și nici de la masă, un motiv în plus, pentru mine. Dintre cele trei posibilități, l-am ales pe cel de pește: salată de creveți și fructe de mare cu rucola și lămâie, paste cu baccala, cappere, măsline și roșii cherry, mousse de fructe de păduse și înghețată de migdale. Alternativa ar fi fost un meniu de carne sau unul vegetarian, în care întră, de fiecare dată, un aperitiv, un fel principal și un desert.
Meniu la alegere dintre zeci de preparate
Apoi, mai sunt meniurile à la carte, care variază de la unul de 75 de euro până la unul de 120, prețuri mai mult decât corecte, pentru un restaurant cu o stea Michelin. De regulă, în aceste cazuri nu există nimic sub 100 de euro, pentru care primești ceva mai mult sau mai puțin simbolic.
Practic, alegerea e intre multe feluri de antipasti, aperitive, paste, feluri principale de carne sau pește, brânzeturi și deserturi regionale.
Preparatele variază de la clasicele bucătăriei piemonteze la preparate din pește sau altele care reprezintă omagii aduse unor bucătari celebri. Este cazul preparatului Sinestesia, un mix sofisticat de legume cu sos citronette făcut din miere de salcâm, pentru a evoca figura cunoscutului chef francez Alain Passard, un fel de mentor imaginar.
Ingrediente exclusiv locale și în marea majoritate proaspete
Pâinea provine dintr-o brutărie din zona colinară de lângă Torino, uleiul de măsline extravirgin, exclusiv din Toscana, carnea crudă de fazan este de proveniență strict locală și se servește exclusiv pulpă, pentru că are un gust mai intens. Preparatul clasic piemontez vitel tonee este preparat, și el, urmând strict metoda tradițională, inclusiv dimensiunile fileurilor. Apoi, pastele, în format, cum altfel, piemontez: tajarin, un fel de tăiței extrem de fini din aluat cu ou, preparat cu unt artizanal de munte și parmezan de la o crescători de vaci de rasă albă de la Modena, lângă Bologna. Alături de ele, o listă de vinuri care cu greu poti fi povestite.
Un loc în care mâncarea modernă fără x și fără y nu există, nu se face rabat de la calorii dar unde clasicum nu face casă bună cu banalul, cu clișeele și cu compromisul. Unde mergi să guști, să experimentezi, să simți și să conservi apoi amintirea. Pentru ca apoi, dacă se mai întâmplă, să poți reveni știind la ce să te aștepți dar fără ca asta să elimine posibilitatea suprizelor. Adică exact așa cum mă pregătesc eu să fac, și asta cât mai curând posibil.
Vezi această postare pe Instagram
