Foto: Cosmin Dragomir
Pentru că în acest weekend (30-31 august) are loc în Serbia, la Lunjevica, Campionatul Mondial de Gătit Fudulii, l-am rugat pe Cosmin Dragomir să ne relateze cum a fost experiența lui de acum 2 ani:
„O pajiște care arată a teren de miuța din liga comunală, la Lunjevica, la câțiva kilometri de Gornji Milanovac, un orășel sârbesc în care probabil nu te-ai opri decât în caz din maximă necesitate, devine, la fiecare final de august din 2004 încoace, o mare bucătărie internațională unde orgoliile fierb la foc mic, mândria națională se perpelește pe grătar și nervii sunt întinși pe proțap: Mudirajada – Campionatul Mondial de gătit fudulii adună competitori de pe toate continentele care se întrec în două probe: gulașul cu testicule și inovație culinară cu același ingredient. Anul acesta competiția are loc pe 29 și 30 august. Poate doar aici o să vezi un canadian care frige fudulii pe o capotă veche de Mercedes, un japonez căruia gulașul îi iese tot ramen, o australiancă vegană care de mulți ani face o singură excepție de dieta autoimpusă: ziua jurizării acestor preparate. Și, apropo de jurizare, în 2023 am fost vicepreședintele comisiei și invitat de onoare al festivalui, și nu m-am dus singur ci împreună cu doi prieteni buni. Povestea, mai jos.
În 2023 am petrecut împreună cu Cristian Iohan Ștefănescu, jurnalist, un veteran al Balcanilor, câteva multe zeci de nopți între Mediterană și Dunăre. El, fost corespondent de război în Iugoslavia, își propusese să revadă întreaga regiune, eu m-am aciuat pe lângă proiect și l-am deturnat cu scopul unui studiu comparativ despre gastronomia subcontinentală. Chiar și când faci “turism de tragedie” tot trebuie să mănânci și amândoi am convenit că orice loc din Balcani ne poate spune o poveste, chiar dacă am ajuns acolo doar cu ținta clară a unuia dintre noi.
Ideea a prins contur la final de 2022 (parcă) pe un colț de bar, unde ne aminteam de prietenul comun care ne făcuse cunoștință și care nu mai este printre noi: Conu’ Alecu. Așa a apărut #balkantastesandmore un proiect momentan pus pe pauză atât din punct de vedere al plecărilor cât și a scrisului despre. Lipsa finanțării face ca sute de pagini să rămână, momentan, nescrise și zeci de giga de poze și filmări nefolosite.
Să revenim la poveste.
Eram în Copenhaga, urma să mă întorc și să stau câteva zile în România ca mai apoi să plecăm vreo zece zile în Bosnia și Hertegovina. Mă sună Iohan și mă întreabă dacă putem pleca mai devreme cu vreo două zile, ca să ne oprim în Gornji Milanovac, Serbia World Music Festival, așa că am reușit ca în 26 de ore de la întoarcerea din Danemarca să îmi spăl toate cele, să rezolv chestii urgente, să fac bagaje și să-mi iau în primire rolul de copilot.
Gornji Milanovac e un orășel care nu spune mare lucru. Eu am zis că seamănă cu Tecuciul, Iohan spune că e un fel de Mizil. Încă nu ne-am hotărât cine are dreptate. Pentru unii e cunoscut datorită faptului că acolo este fabrica EuroCrem, dulciuri care în communism au făcut carieră și pe la noi, fabrică pe care încă nu am apucat să o vizitez. A fost mișto la festival, deși nu am priceput ce se cânta pe scenă. Am fost, însă în backstage – undeva în primărie sau centrul cultural din localitate, apoi la afterparty și ne-am distrat copios. Am mâncat bine la un birt central și la restaurantul impunător de pe un deal, jumătate corabie vikingă, jumătate clădire clasică, parte a investițiilor făcute de norvegieni în zonă. Așa l-am cunoscut pe Olva Golberg – reprezentant al nordicilor în oraș, așa am cunoscut-o pe Jovana organizatoarea Campionatului Mondial de Gătit Testicule.
‘Tatăl meu, care a decedat, a fost cel care a inițiat proiectul. Zicea mereu că noi, sârbii, suntem proști, suntem bețivi, dar toată lumea știe că noi sârbii avem c**ie!’, îmi povestea Jovana. Apoi m-a invitat să fac parte din juriu și la câteva luni iată-ne întorși acolo, împreună și cu Lucian Dragomir, producător de legume din Brașov. După un drum destul de lung, o masa copioasă lângă Belgrad (veneam dinspre Timișoara), o pană și o cazare rezervată online și cu adresă greșită, reușim să ne cazăm într-o dependință perfect acceptabilă și funcțională în curtea unei gazde care ne-a întâmpinat și cu 2l de rakija (distilat de fructe din gama țuicilor și pălincilor) din parte casei. În Serbia nu prea ai voie să refuzi, accepți paharul, dai noroc, te uiți în ochii comesenilor și dai pe gât băutura. Ora nu prea contează.
A doua zi a început forfota. Sute de oameni din întreaga lume încep pregătirile de când se crapă de ziuă. Se fac focurile pentru ceaune, grătare sau proțapuri, dar și pentru tot felul de instalații care mai de care mai ciudate la care se pregătesc fuduliile pentru proba de inovație. Te poți înțelege în engleză sau pur și simplu mai dai pe gât un pahar și apoi vorbești cu mâinile. O petrecere câmpenească multicontinentală. Lângă scenă sunt amplasați veteranii festivalului, cei care își etalează diplomele și trofeele de la edițiile precedente, iar unii dintre ei nu mai au voie să concureze, însă împart cu generozitate porții demo de gulaș cu fudulii. În poiană se plătește cu bani ca de monopoly personalizați cu Mudrijada, pe care îi cumperi cu euro sau dianari de la taraba oficială. Îți poți lua tricouri, brichete, bere, rakija sau cevapi (micii sârbești). Și caști ochii la bucătari. Într-un colți un berbec grăsan se învârte pe proțap, în centru bolborosește o tocană de burtă de vită, în altă parte sfârâie cârnați groși, suculenți, gata să explodeze. Norvegienii împart cu generozitate porții dintr-o supă scandinavă cu somon, cu ingrediente aduse de la mii de kilometric special pentru demo-cooking.
Intru la jurizare, unde norocul face ca Philomena O’Brien, australianca vegană stabilită în Serbia despre care scriam mai sus, să fie și singura care vorbea engleză și să mă ajute cu comunicarea. De fapt, am schimbat și destul de multe cuvinte cu cheful sârb, președintele juriului, din Voievodina, și care rupea puțin românește. Bariera limbii nu a fost un impediment, așa că am băut cu toții rakija și am gustat din cele 36 de gulașuri cu fudulii înscrise în concurs. Apoi am trecut la proba de inovație unde limita e cerul: de la desert la înghețată, fuduliile își dovedesc versatilitatea. Ziua se termină cu fala de premiere, concerte și party până când te ține. Din păcate, din motive obiective, anul acesta nu pot ajunge, dar știu deja că există un microbuz cu români care or să petreacă niscaiva ore pe acolo, însă eu vă recomand experiența. Nu e chiar departe de România (din București faci cam 7 ore cu mașina), iar experiența e unică. Mai mult, pentru doritori, încă vă puteți înscrie la concurs, pe site-ul oficial: https://ballscup.com/
Și pentru că v-am zis că nu am fost singur ci împreună cu Cristian Iohan Ștefănescu și Lucian Dragomir, i-am rugat și pe ei să vă povestească cum au trait acele zile.”
Cristian Iohan Ștefănescu:
“Dacă ne uităm peste gard și vedem cum, de ani de zile, vecinii noștri își contestă, în stradă, regimul condus de un președinte protejat de marii prieteni din Est și care, la rândul lui, protejează marii corupți, e clar că tatăl Jovanei avea dreptate: ‘Scoțienii au scotch, elvețienii au brânza lor, iar noi, sârbii, avem testicole’.
Bine ați venit la Mudrijada. Festivalul testiculelor. S-ar putea să fie unic în lume. Sau nu. Dar chiar și dacă nu e, merită titlul de ‘Campionat Mondial’.
Dacă n-ar fi asfaltul impecabil, șerpuind printre grădini, ai putea crede că satul, întins pe niște dealuri molcome, este o capcană în timp. Casele par tocmai livrate la cheie de meșteri din alte epoci. În curți stau parcate mașini care au supraviețuit defunctei Iugoslavii.
Lunjevica rezumă, în zilele festivalului, cam tot din ce au sârbii mai de preț: bărbăție brută, râs sănătos, rachiu, muzică și poftă de viață. Atmosfera e jumătate competiție culinară, jumătate parodie a însăși ideii de competiție. Doar arcașii și juriul par să se ia în serios.
Serbia are un calendar plin cu astfel de nebunii: slaninijada, pasuljijada, rostiljijada, kupusijada – dedicate mezelurilor de porc, mâncărurilor de fasole, grătarelor sau verzei. Un prieten sârb ne-a povestit odată că țara sa se împarte simplu: nordul este al ceaunelor, centrul al rotisoarelor iar sudul al grătarelor.
Mudrijada nu e doar despre mâncare. E un teritoriu neutru. Nu chiar un no man’s land ci un spațiu unde oameni din foste republici iugoslave, care altădată s-ar fi împușcat fără să clipească, se înghesuie să convingă cu porții de gulaș sau alte găteli năstrușnice pe bază de testicule.
Am văzut ceva asemănător și în Bosnia, la Šehovci, un sat împrăștiat pe un platou din munți, unde, ignorând amintirile despre gropi comune găsite după război ceva mai în vale, oamenii se strâng anual pentru lupte între tauri. Nici o picătură de sânge, de fapt, în acele așa-zisele lupte, doar un fel de tango bovin. Proprietarii vin din Serbia, Croația și Bosnia. Mulți par genul care ieri au predat arma – doar pentru a veni aici. Azi sunt fermieri mândri. Printre ei, destule femei.
Femeie e și Jovana, șefa Mudrijadei. Tunsă scurt, cu privire albastră tăioasă și zâmbet care spune ”nu mă subestima”. A moștenit festivalul de la tatăl ei. Și-l duce mai departe cu un amestec de farmec și disciplină militară. Se vede treaba că, oricum ar fi rânduite rolurile în lumile balcanice, lucrurile sunt mult mai complexe: femeile se află, de fapt, în miezul logisticii.
Oamenii vin la Lunjevica din toată lumea. Inclusiv din celelalte republici ex-iugoslave. Sunt două zile, acolo, în care politica, istoria sau granițele se topesc precum aburii ceaunelor. Probabil singurul tratat de pace pe care toate națiunile din Balcani l-ar semna.”
Lucian Dragomir:
„Iacă-te se fac mintenaș fix doi ani de la descinderea de tip desant într-o formație de commando restrâns, eu, D-l Cristian Iohan Ștefănescu și D-l Cosmin Dragomir, vicepreședintele juriului în acel an la MUDRIJADA – WORLD TESTICLE COOKING CHAMPIONSHIP, SERBIA!
Pentru mine a fost cea mai frumoasă excursie culinaro-bahică dintre toate la care am participat, evenimentul mai mult decât inedit, locul de desfășurare și mai ales companionii!
Într-o doară, într-o zi superbă de început de august, Cosmin îmi relatează despre acest festival, el având deja invitația oficială de a juriza acest concurs. Totodată aflu că vin concurenți din toate colțurile lumii pe propria cheltuială, cu propriile scule de gătit și tot pe cheltuiala lor ingredientele de concurs. Practic, organizatorii pun la dispoziția concurenților locul și lemnele de foc. Bașca, marele premiu este un falus de lemn lustruit și lăcuit! Clar mi-a fost că acolo nu ajung decât nebunii, nebuni frumoși!
Am ajuns vineri la amiază, cu oareșce peripeții, până în mijlocul nimicului, în Lunjevica, un cătun de lângă orășelul (nu mai mare ca Mizilul de la noi) Gornji Milanovac. Oamenii se organizau pentru zilele de sâmbătă și de duminică, primarul din Lunjeveica rânduia cu tractorul lemnele de foc și baloții de paie, iar unul dintre organizatori, când ne-am cunoscut, timid încerca să ne explice de obiceiul sârbesc de a întâmpina oaspeții cu un pahar de Dunja (rachiu de gutui la vreo 40 de focuri în noapte). Noi, sfioși dar fără evlavie, am acceptat păhăruțele care în mod absolut misterios și-au evaporat instant conținutul. Imediat, gazda a încercat să ne mai ofere un rând, a apucat să spună ‘Want mo..?’, ‘Of course’, i-am scurtat rapid chinul…
La cazare, am luat o căsuță în regim AIRBNB. Gazda ne-a adus așternuturile și prosoapele într-un teanc pe care trona o litră de Dunja. Clar, e ceva tradițional în asta! Ah, mai este și al naibii de bună!
În festival sunt 2 categorii de concurs, clasic – doar gulyas din testicule și inovații, unde am văzut kebap (echipa din Berlin), frigărui, tocanuri, mămăligi cu, etc.
În afara concursului s-au fript berbeci și porci întregi, cevapi – micii sârbești, supă de somon făcută de echipa vikingă din Norvegia, sarmale și varză călită cu ciolan…
Lume multă, companii care și-au scos toți angajații să gătească sub pretextul team-building-ului, turiști din toată lumea, inclusiv două cupluri din Craiova pe care chiar i-am cunoscut acolo. Muzică bună, formații locale, mai toate înspre rock!
Am gustat enorm de multe preparate, însă memorabil a fost gulyasul construit de medicul veterinar din sat care avea interdicție de a mai concura, avea 2 mese pline cu trofee din anii precedenți. Structura cărnii fermă (în momentul când intra în gură efectiv se topea, fără o masticație deosebită), condimentele și gustul perfect echilibrat de gulyas, potențat totul de un crumble din arahide, un vis!
Un concurs la care nici nu contează cine câștigă, toți concurenții și, mai ales, participanții câștigă!
Eu m-am ales cu niște momente memorabile, cu prieteni și cu o experiență de viață excelentă.”
Citește și
VIDEO Colecționarul de sarmale. Cum ar arăta un muzeu unic în lume?
Nu știi ce să mai gătești? G4Food îți propune un meniu pentru întreaga săptămână 25-31 august
