Foto: G4Food
Am băut astăzi cafeaua la o cafenea extrem de diferită. Organizată în cadrul școlii pentru copii cu nevoi speciale din orașul El Prat (Barcelona), cafeneaua de la Can Rigol (căci așa se numește școala), dă ocazia unor tineri între 16 și 20 de ani să învațe meserii precum cea de chelner, casier sau să gătească lucruri simple.
El Prat le sună cunoscut celor care au ajuns în Barcelona cu avionul pentru că orașul este „Otopeniul” capitalei catalane. Aici există școala Can Rigol, organizată pentru copii și tineri cu dizabilități. Spre deosebire de alte școli aici găsim și tineri între 16 și 20 de ani, care – în paralel cu studiul – învață și deprinderi de viață sau o meserie.
Matematica este importantă, dar la fel de vital este să știi să cumperi produsele cu care să-ți prepari micul dejun
Încă de la 14 ani, copiii de aici sunt duși la diverse activități care îi pregătesc pentru o viață de adulți normală. Merg de pildă la magazin cu câțiva euro în buzunar pentru a cumpăra produse cu care ulterior tot ei prepară micul dejun. Merg cu autobuzul sau metroul pentru a învăța să se deplaseze autonom. Pe măsură ce fricile sau anxietatea sunt depășite, părinții sunt încurajați să îi lase să meargă singuri la școală, la diferite activități sau chiar la club.
După 16 ani, pentru acești tineri, devine esențial să învețe o meserie
Unele dintre cele mai accesibile meserii pentru acești copii sunt cele din domeniul ospitalității. Așa că școala a organizat, în incintă, o cafenea unde două grupe de copii lucrează marți și joi, repectiv miercuri și vineri.
Prin rotație sunt fiecare casier, chelner, barman. Toți organizează spațiul de lucru, fac -la sfârșitul programului- curățenie, spală vasele. Mai mult decât atât pregătesc cafele, sandvișuri și salate, uneori chiar și prăjituri de casă. Am fost să-i vizităm și să bem o cafea cu ei.
„În fiecare zi, profesorii din școală completează acest formular,” ne arată Eli, profesoara și coordonatoarea tinerilor. „Aici trec dacă doresc să le preparăm cafea, ceai, cum le preferă, dacă vor să le fie aduse la clasă sau vor veni să le consume la cafenea”. În plus, „clienții” pot comanda și preparate simple, gen sandvișuri sau salate. „Fiecare poate alege ingredientele preferate. Mai mult decât atât, dacă cineva dorește ceva ce nu este în meniu, copiii se duc la magazin, cumpără și pregătesc”.
Cei șase tineri, cinci băieți și o fată, sunt emoționați, dar foarte doritori să ne povestească ce fac aici
„Eu iau comenzile de la oamenii care vin aici, spune Ilyas”, iar Enric îi ia vorba din gură: „Eu sunt chelner, prepar cafele. Și cafea cu lapte și cortado (espresso-ul spaniolilor)”. Îl întreb dacă a învățat să prepare cafea aici sau acasa. „De la Eli”, îmi arată spre profesoara foarte mândră de puștii ei. Toată lumea îi spune pe nume, se tutuiesc, nu contează că sunt elevi sau profesori, ceea ce creează o atmosferă foarte relaxată. Copiii sunt spontani, nimeni nu le suflă ce să spună.
„Și eu sunt chelner”, spune Izan. Ne asigură că e multă treabă aici, vine lume în fiecare zi. „Eu iau cafeaua pe care mi-o dau ei aici și o duc în clasa pe care mi-o indică”, ne povestește și Ian. „Dar servesc și la masă, cafele, sandvișuri…” Îl întreb cine face sandvișurile. „Eu, ei. Spăl si vasele, le usuc”. Când îl întreb dacă acasă face aceleași treburi cam schimbă vorba: „Câteodată, mda…”. Ultimul, Diego, pare mai timid, ne zâmbește în timp ce spune că și el face cam aceleași lucruri ca și colegii săi.
Eliza, care stă la casă, ne povestește pe nerăsuflate: „Eu sunt casieră, am aici bani, bancnote, bonuri, bonuri pentru clienți, codurile (produselor-n.n.), un pix, cutia pentru bacșiș și clopoțelul pentru bacșiș”. Mă lămuresc repede ce e cu clopoțelul: de fiecare dată când cineva dă bacșiș, Eliza sună clopoțelul și toți știu că s-a mai strâns ceva. Pentru că toți banii de aici îi vor folosi pentru a pleca într-o excursie la sfârșitul anului.
Eliza e româncă, părinții ei s-au mutat în Spania în urmă cu șase ani și sunt foarte mulțumiți de evoluția fetei și de felul în care școala îmbină studiul cu activitățile profesionale și educative. Eli îmi povestește despre copii, cum au reușit să își invingă temerile și să interacționeze și cu munca pe care o au și cu clienții. „De-a lungul timpului am observat că acești copii se adaptează foarte bine la activitățile dintr-o cafenea. De altfel avem foști elevi care lucrează chiar aici în oraș, la unele dintre cele mai bune restaurante”, ne spune super mândră.
Suntem invitați să testăm cafeaua și o prăjitură făcută de ei. Sunt bune amândouă. În timp ce noi ne bem cafeaua, copiii strâng totul, spală vasele, le așează în dulapuri. Programul de azi s-a terminat, vor lua masa de prânz și apoi vor avea cursuri până la finalul zilei.
Am plătit cafeaua și prăjitura, am lăsat și un bacșiș generos spre fericirea lor. M-am dus acolo stresată, cu gândul de a nu crea o problemă prin prezența mea unor copii cu anxietăți și teamă de relaționare socială. Și am plecat cu inima plină de bucurie și cu imaginea unor tineri frumoși și veseli, dornici să povestească tuturor despre munca și realizările lor.
