foto: thebaron.info
Un fost reporter britanic de la Reuters din vremea războiului rece dezvăluie pentru ziarul Financial Times o povestea fascinantă legată de apariția unei cărți de bucate din gastronomia rusească. Iar povestea este nu atât despre carte, cât despre șocul incursiunii în societatea sovietică reală care lupta zilnic să facă rost de ceva de pus pe masă. Un peisaj foarte asemănător cu ultimii ani ai comunismului din România. Totodată, dacă pe de o parte impresiona alergarea continuă după mâncare, sărea în ochi în aceeași măsură și atmosfera care pentru un reporter britanic apolitic părea una exotică, departe de peisajul cosmopolit al Londrei.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
În 1978, Lesley Chamberlain a fost trimisă de Reuters la Moscova ca reporter. „Era apogeul Războiului Rece, iar noi lucram mai ales cu presa și agențiile de știri sovietice, dar și cu informații oferite de dizidenți care simțeau că noi eram singura lor cale de a-și face cunoscut mesajul”, povestește ea despre momentul descinderii la Moscova.
Totul era foarte palpitant, dar nu acesta era de fapt scopul meu. Venisem în și Rusia ca să scriu The Food & Cooking of Russia pentru Penguin, în timpul meu liber. Argumentul meu pentru editorii din Londra fusese că singurele cărți de bucate rusești în limba engleză erau volume nostalgice scrise de emigranți. Vorbeam fluent rusa, aveam un fel de curaj inconștient, și i-am convins că voi scrie o lucrare de sinteză istorică, cu rețete: mâncarea de la masa lui Tolstoi și a țăranilor săi până la bucătăria franțuzită a curții țarului, gastronomia burgheză și, în cele din urmă, cea a prezentului ultimilor ani de regim, își mai amintește Leslie.
„Îmi petreceam mare parte din timp încercând să înțeleg cum reușesc rușii obișnuiți să procure mâncare, nu ce gătesc cu ea”
Ea mai spune că nu ar fi putut anticipa vreodată în ce măsură viața în Rusia anului 1978 avea să-i deformeze capacitatea de a scrie despre cultura culinară a trecutului. „Mare parte din timpul meu era petrecut încercând să înțeleg cum reușesc rușii obișnuiți să procure mâncare, mai degrabă decât ce gătesc cu ea. Răspunsul era că stăteau la coadă, mai ales femeile, pentru produse rare pe care industria alimentară, extrem de nesigură, le furniza din când în când.”
„Vin roșiile!”, „Lămâi!” sunau anunțurile în Pravda de seară a epocii. Cele mai lungi cozi erau pentru carne slabă și oase. Femeile le cărau în pungi de hârtie care se scurgeau, puse în sacoșe de plasă, pe care le aveau mereu după ele în caz că dădeau de ceva bun. Odată am văzut un bărbat care își băga cumpărăturile în servietă. Supraviețuirea era mai importantă decât munca, își mai amintește reportera britanică momente din cotidianul lumii sovietice.
Magazinele alimentare nu aveau nume, ci doar numere
Magazinele alimentare aveau doar numere, nu nume, și erau, practic, niște depozite cu pereți placați cu faianță, cu angajați în halate albe de laborator. Dar multe dintre produsele lor ar încânta azi pasionații de hrană neprocesată și fără ambalaje. Spaghetele din grâu integral erau ca niște tuburi groase. Salatele aveau un gust inconfundabil de nucă, datorită uleiului de floarea-soarelui gros, dens și nerafinat. În Londra anilor ’70, să gătești cu hrișcă, mei sau ovăz uriaș însemna să faci un drum la un magazin naturist, unde erau vândute în plastic, într-o atmosferă aproape de unitate medicală. La Moscova, se găseau ușor în saci de un kilogram, ștampilați cu cerneală violetă.
Gândindu-mă la supermarketurile de acasă, pline de alimente rafinate și supraambalate, m-am îndrăgostit de austeritatea inventivă, mai ales când am descoperit că adevărata resursă a multora era grădina de pe lângă dacia, casele tipice rusești. Dacă aveai o căsuță la țară, puteai cultiva legume, face gemuri și murături pentru iarnă. Foarte repede, scena culinară sovietică mi s-a părut romantică și eroică.
Urmărindu-mi interesul discret și apolitic pentru țară, decupam sfaturi culinare din reviste ca o gospodină sovietică. Librăria pentru străini privilegiați avea două cărți de bucate esențiale: una era Cartea sovietică a alimentației sănătoase și gustoase, cealaltă — o incursiune captivantă în bucătăria celor 15 republici ale URSS, inclusiv a celor trei state baltice, care, dacă ar fi avut de ales, nu s-ar fi inclus deloc.
Experiența accesului la surse despre bucătăria sovietică
„Nu era suficient pentru a scrie o carte, așa că am rugat secretara biroului Reuters, rusoaică și capabilă să rezolve aproape orice, atâta timp cât nu supăra Kremlinul, să-mi obțină un permis de cititor la Biblioteca Lenin. Era roșu bolșevic și îmi dădea acces printre membrii Academiei de Științe, într-o sală minunată unde cărțile urcau cu un lift tip paternoster. Sau răsuceam din manivela unui aparat de microfilm, citind cele mai vechi cărți de bucate. „Ia o găleată de lapte și douăzeci de ouă”, începea o rețetă, scrisă cu litere chirilice pre-revoluționare, greoaie. Derulam în extaz, luând pauze doar pentru un pahar de sirop de zmeură, 5 copeici, de la dozatorul din subsol”, mai povestește Lesley.
Salvarea, spune ea, a venit în cele din urmă sub forma cărții Darul pentru tinerele gospodine, publicată în 1861 de Elena Molohoveț, un fel de Mrs Beeton a Rusiei – o lucrare cu rețete deja cunoscute și ușor de gestionat.
Cercetând, gâtind și mâncând zi de zi, reportera de la Londra avea să descopere că lumea culinară sovietică era o umbră palidă a ceea ce fusese gastronomia locurilor în perioada țaristă. Toate afacerile erau de stat și niciuna nu încerca să atragă clienți. Mâncai ce găseai și mergeai la muncă. Cele mai bune erau restaurantele georgiene: o feerie de legume crude, kebaburi și brânză proaspătă. Cele mai proaste — cele chinezești, unde „mâncarea chinezească” era doar carne cu gem de caise și orez, își mai amintește ea.
Singura mâncare interesantă o aveau restaurantele de la hoteluri
În puținele restaurante rusești, de obicei legate de hoteluri mari, comandam caviar, apoi ciuperci cu smântână și pâine neagră, stropite cu vin alb georgian sau Stolichnaya scoasă de la congelator. Prețurile erau derizorii, dar cozile nu. Dacă eram patru, colegul meu anunța că suntem o delegatsiya — o delegație străină, oaspeți ai Partidului Comunist — și imediat ne găseau o masă.
Era chiar înainte de Paști, o perioadă superbă în calendarul rusesc, când Leslie reușise să obțină o vizită la Muzeul Artei Culinare din Moscova, o căsuță roșie, decorată tradițional. Oficial, misiunea sa era „istoria alimentației publice”, dar curatorul, un fost hotelier numit Korșunov, a transformat-o într-un monument nostalgic al trecutului. „Am privit împreună meniuri vechi, jumătate în franceză, și fotografii alb-negru cu oameni eleganți, veseli. Gazda mea a recunoscut că lucrurile s-au degradat. Nimeni nu mai știa ce e foie gras și nimeni nu mai avea o cutie de argint pentru servit caviarul.”
L-am rugat să-mi dea rețeta lui pentru kulici, cozonacul pascal rusesc. „Desigur”, a fost răspunsul instantaneu. Dar, câteva zile mai târziu, biroul Reuters a primit un telefon: rețeta secretă a curatorului nu putea fi oferită unui străin. Un funcționar hotărâse că „apropierea de străini” era prea mare, ar fi fost o trădare a secretelor rusești.
„Nu mai țin minte de unde am găsit până la urmă rețeta de kulici care a apărut în carte, împreună cu gravuri din secolul al XIX-lea ce arătau cum trebuie prezentat: cu o pastă cremoasă, modelată și binecuvântată cu o cruce. M-a întristat faptul că lucrurile bune pe care voiam să le spun despre mâncarea rusească, și, într-un fel, despre Rusia, erau împiedicate de autoritățile care mă supravegheau pe mine și pe toți cei cu care interacționam.”
Rusia de ieri și de azi
În final, rețetele apărute în carte au fost culese de peste tot: o supă savurată într-un tren, o delicatesă gătită de o menajeră rusoaică, ceva citit pe microfișe în bibliotecă. Când am publicat cartea, criticii au fost amabili. Paul Levy de la The Observer a spus că „a citit-o ca pe un roman”, și, într-adevăr, trăirea fusese adesea ca un roman. În deceniul care a urmat, am scris cărți despre Rusia din perspective diverse — de la gastronomie, la filozofie și istorie. Când Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991, am simțit că Rusia, ca nouă țară deschisă lumii, nu mai avea nevoie de mine pentru a fi înțeleasă. Așa că mi-am văzut de altele.
Desigur, Rusia lui Vladimir Putin a început din nou să se închidă în sine, își încheie povestea reportera britanică exprimând o percepție asupra lumii rusește actuale. „Orașele mari sunt azi locuri diferite, cu mâncare din belșug și destui oameni care trăiesc confortabil — atâta timp cât au grijă ce spun. Pentru cititorii occidentali, pare la fel de departe acum ca atunci. Poate de aceea am simțit recent nevoia de a scrie un al doilea roman despre această țară, atât de crud deformată de paranoia naționalistă a conducătorilor ei. Nu mi-aș mai dori să o vizitez. Dar încă mai fac uneori blini, solyanka și pirojki acasă, în amintirea vremurilor în care Rusia mi-a intrat în suflet.”
