foto: freepik.com
Cum gastronomia nu e deloc o preocupare strict contemporană sau vreo modă pasageră, descoperim rând pe rând multe personalități care aparțin istoriei care petreceau un timp important din viață învârtind prin oale și tigăi. Unul dintre marii pasionați ai bucătărelii era însuși părintele psihanalizei: Freud petrecea mult timp în bucătărie, nu doar în cabinet. Atât de mult material a rămas după trecerea sa la cele veșnice, încât colaboratorii săi le-au adunat într-un volum.
Dealtfel, în teoria sa legată de sexualitate, plăcerea pe care o generează faptul de a mânca este una complementară celei erotice. Mâncarea ca obiect al dorinței, mâncarea ca Eros. Un fel de spune-mi ce și cum mănânci ca să-ți spun cine ești. Legat de „cum”, se povestește că maestrul mânca în fiecare zi în salonul casei sale vieneze, la ora 13 punct, cu soția și guvernanta. Cât despre ce mânca, prânzul lor nu era deloc auster, pe masă alternându-se de la o zi la alta feluri de mâncare rafinate, tipice Vienei imperiale.
În general se ocupau de meniu cele două figuri feminine importante din viata lui Freud, dar ocazional îi făcea plăcere lui însuși să experimenteze idei și rețete pe care le prindea din zbor. Avea receptorii foarte sensibili la toți stimulii gastronomici și era deschis la nou.
Un mic secret, usturoiul
Rețeta de mai jos este una pe care i-o povestise colegul și amicul său în ale studiului psihicului uman, medicul Cesare Lombroso, considerat astăzi părintele criminologiei. „Un vizionar”, după cum îl numea Freud într-o scrisoare către un alt bun prieten, scriitorul Stefan Zweig.
Și asta, cu toate că spunea despre Lombroso că a studiat legătura dintre geniu și patologiile mentale, între geniu și criminalitate, între geniu și degenerare, dar nu reușea să explice diferența dintre epilepsie și isterie însă măcar a lăsat o contribuție importantă omenirii demonstrând legătura dintre geniu și salată.
Se ia un bol mare și înainte de toate se strivește bine de pereții lui un cățel de usturoi. Cam până iese din el tot ce are de dat în materie de aromă. Să ne imaginăm usturoiul în mâna lui Freud în contact cu pereții rigizi ai bolului la fel cum ne imaginăm un pacient pe canapeaua încercând să scoată din el toate visele de noapte.
În bolul cu pereții bine și îndelung aromatizați Freud adăuga apoi, așa cum îl învățase prietenul, toate felurile de salată posibile și la îndemână: salată verde, cicoare, salată romană, salată iceberg, rucola, și cam tot ce se poate pune mai mult sau mai puțin verde într-o salată.
Un alt mic secret, vinul
Turna peste ele un sfert de ceașcă de ulei de măsline și le amesteca delicat dar decis. Oricine ar adăuga acum niște oțet și ar zice să e gata salata. Ei bine, nu și Freud. Lombroso, cu pasiunea gastronomiei în sânge ca orice italian care se respectă, îl învățase că se poate mai bine de atât. Cum? Amesteca două linguri de suc de lămâie cu două linguri de vin roșu și le turna peste salata din bolul rămas în așteptare. Mult mai bine inclusiv pentru cine e mai sensibil la oțet.
Încoronând totul cu sare și pipe dar și o mână de crutoane de pâine. La ce bune crutoanele? Ca să absoarbă acel minim de amestec lichid de pe fundul salatei și să-i adauge astfel o minimă textură crocantă.
Freud nu ne spune direct cu ce asorta această salată, dar intuim că o putea servi alături de unul din mirabolantele sale preparate din carne, cărora le-a dedicat nu puțin spațiu și nume pe măsură: vită neurastenică, limbă de vită afazică, caltaboșul care l-a făcut pe Jung să leșine, stufat nevrotic și multe altele.
