Istoria cartofului: Cum și când a ajuns în România / Foametea i-a convins pe oameni că este un aliment valoros, deși multă vreme a fost considerat un aliment otrăvitor

Poate că nici o altă legumă nu a avut soarta cartofului, ajuns pe continent undeva pe la 1530, din America de Sud, primit cu ostilitate de întreaga Europă, apreciat pentru calitățile ornamentale și nu pentru tuberculii delicioși, bogați în amidon. A fost preferat ca furaj și considerat mult timp otrăvitor pentru om. În principal, foametea a fost cea care „a convins” plebea că irosește o resursă extraordinară.

Pe teritoriul nostru actual cartoful a ajuns mai întâi în Ardeal, în timpul împăratului Iosif al II-lea de Habsburg (mort în 1790) pe când aceștia erau „recomandați” cu forța țăranilor, conform istoricului Constanța Vintilă-Ghițulescu. Un alt istoric, M. Berindei, explică cum a ajuns și în principate.

„Extinderea cartofului în Transilvania s-a produs pe la 1815, determinată ca şi în alte ţări de foamete. Acest flagel care a bântuit în anul 1814 îndeosebi în partea subcarpatică a Transilvaniei, a dus la reducerea efectivului de animale. Această criză a determinat ca, în primăvara anului 1815, guvernatorul Transilvaniei (n.m. Gheorghe Banffy al II-lea de Losoncz ,1787-1822) să dea o circulară în care se arăta modul uşor de a cultiva cartoful în cuiburi, prin muncă manuală şi deci chiar în lipsa animalelor de muncă. Paralel cu aceasta s-a asigurat prin import cartofi de sămânţă şi s-a extins cultura cartofului în judeţele Braşov, Covasna şi Harghita.

De unde a ajuns în România

Cam în aceeaşi perioadă cartoful a început să fie cultivat şi în Moldova, aducându-se material de plantare din Transilvania. Din lucrarea« “Documentele familiei Calimachi» de N. Iorga, rezultă că domnitorul se preocupa îndeaproape de introducerea cartofului în cultură. În acest scop, a încredinţat lui Al. Beldiman traducerea din greacă a unei broşuri intitulate «Învăţătura sau povăţuirea pentru
facerea pâinii din cartofle» lucrare tipărită la Iaşi în 1818.

În Muntenia, cronica din timpul domniei lui Ion Caragea (1812-1818) menţionează vânzarea cartofilor pe piaţa Bucureştiului, cartofi aduşi din Transilvania şi, de asemenea, cultivarea acestora de către grădinarii din jurul Bucureştiului. De altfel, în Muntenia s-a menţinut mult timp trocul: cultivatorii de cartof din judeţele Braşov şi Covasna aduceau cu căruţele cartofii şi luau în schimb porumb, grâu, vin sau/şi ţuică din Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea.

În ceea ce priveşte patria de origine a cartofului adus în România, se pare că, după ipoteza lui Druțu (1904) ar fi fost adus din Germania pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fapt confirmat de diversele denumiri pe care la are cartoful în ţara noastră. Astfel, crumpene derivă din Grunbeeren, denumire folosită pentru cartof în Wurtzberg, picioci este tot din Germania şi anume de la Ptatchen şi Patachen
denumiri ale cartofului în Olenburg. Cea mai răspândită denumire în România, cartof, derivă din cuvântul gennan Kartoffel, care la rândullui are la bază italienescul
tarantoffli sau tartouffli (n.m. din latinescul tuber – umflătură).

Odată introdus în cultură, cartoful a fost din ce în ce mai mult apreciat, în principal, în zona subcarpatică, apoi în zona zona colinară, în zona de stepă şi cea de silvostepă s-a răspândit mult mai târziu”. (M. Berindei în Analele Institutului de Cercetare și Producție a Cartofului, vol. XXVIII, Brașov 2001)

Recomandați de Episcopul Neofit

Însă, țăranii se arată conservatori și „cei mulți nu se lasă convinși atât de ușor. De pildă, pe 2 aprilie 1831, divanul Valahiei cere episcopului Neofit, ocârmuitor vremelnic al Mitropoliei, în locul mitropolitului Grigorie, retras la mănăstire, să-i îndemne pe locuitori să semene cartofi, fiindcă ar fi mai rezistenți în acel an ce se anunțase secetos. Asta va și face episcopul Neofitm câteva zile mai târziu, cerând tuturor protopopilor «să facă zilnic adunare de săteni la biserică pentru a ceti rugăciuni pentru ploaie, spre rodirea pământului și să semene mulți cartofi»” (Patimă și desfătare, despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750 – 1860, Constanța Vintilă-Ghițulescu, ed. Humanitas 2015)