Sursa foto: Itoldya420
Metodele bio de combatere a dăunătorilor, vechi de mii de ani, revin în actualitate, devenind soluții moderne și ecologice pentru agricultură. În locul substanțelor chimice, tot mai mulți agricultori aleg astăzi insecte prădătoare pentru a-și proteja culturile.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Astăzi privim metodele biologice de combatere a dăunătorilor ca pe o tehnologie modernă, capabilă să vină în întâmpinarea nevoilor unei ferme. Această tehnică a început să fie dezvoltată în țările Europei de Nord prin anii ’60, când a fost conștientizată importanța insectelor utile. Dar mărturii despre folosirea acestor tehnici au fost consemnate încă din vechime. Teofrast în Grecia Antică, protecția biologică a citricelor în China (sec. 2 e.n.) și protecția roșiilor împotriva Tuta absoluta pe vremea aztecilor sunt doar câteva exemple. Combaterea biologică numără 2.500 de ani de istorie în diferite civilizații de pe planeta noastră.
Cum putem defini combaterea biologică?
Pe scurt, este utilizarea unor organisme vii contra altor organisme vii. În culturile agricole, este vorba despre utilizarea de insecte utile și de acarieni, de nematode entomopatogene, de fungi utili, de bacterii și de viruși care limitează populația insectelor dăunătoare. Astfel se evită utilizarea de produse chimice și este redusă în mod natural paguba economică asupra culturilor.
În loc ca agricultorii să stropească cu pesticide, utilizează insecte utile care se vor hrăni cu cele dăunătoare, iar ultimele vor fi exterminate. Un exemplu cunoscut este buburuza, care se hrănește cu afidele de pe plantă, „curățând-o“ astfel de insectele dăunătoare.
Avantajele acestei metode
Am menționat deja că este prietenoasă cu mediul. Nu este periculoasă pentru om, animalele domestice sau fauna sălbatică. Are eficacitate crescută și nu are „dată de expirare“, cum au multe pesticide chimice care, după aplicații multiple, devin ineficiente. Are un spectru de acțiune larg și o durată de acțiune lungă deoarece, spre exemplu, se pot lansa organismele utile la demararea înfloririi, iar ele să dea rezultate până la sfârșitul perioadei de cultivare cu eficacitate crescută, susțin specialiștii.
Un lucru important – metoda este conformă cu directivele europene și face ca produsele agroalimentare să fie atractive pentru rețelele comerciale.
La nivel european și mondial s-a recurs la „producerea“ acestor insecte în regim de cultură și comercializarea acestora către producători. Furnizorii au identificat speciile utile și le reproduc pe scară largă.
Cum se realizează acest lucru? Se cresc plante curate, care apoi sunt infestate cu insecte dăunătoare. Când infestarea ajunge la un anumit grad, sunt introduși paraziții sau prădătorii care trebuie reproduși. Insectele rezultate sunt culese, ambalate și trimise către fermieri. Producția se realizează în condiții de laborator, pe suprafețe mici, ferite de alte contaminări.
Este suficientă această metodă?
Organismele utile acționează, în principiu, în trei moduri: prin vânare, prin parazitare sau atacând insectele erbivore. În funcție de aceasta, sunt clasificate în următoarele clase: prădătoare, parazitare sau entomopatogene. De multe ori este necesară utilizarea mai multor specii de organisme utile concomitent la o cultură, deoarece fiecare prezintă un specific. În plus, unele dintre aceste organisme pot fi combinate și cu produse chimice.
Domeniile de aplicare a combaterii biologice sunt culturile agricole în sere sau pe câmp deschis, livezile, pepinierele, gazonul terenurilor sportive, parcurile, grădinile, chiar și terasele.
Maria Nomikou, reprezentanta unui furnizor de astfel de inputuri, a declarat pentru revista Lumea Satului: „În prezent, combaterea biologică poate fi utilizată atât preventiv, dar de multe ori și terapeutic, atunci când insecta erbivoră a căpătat dimensiuni mari. În mod deosebit este utilă contribuția organismelor utile în cazul în care insectele dăunătoare au dezvoltat rezistență la substanțele chimice, iar producătorul nu dispune de mijloace pentru combaterea insectelor erbivore”.
Se poate întâmpla însă ca infestarea să fie atât de puternică, încât dăunătorii să scape de sub controlul insectelor utile. Specialiștii recomandă să nu se neglijeze lucrările de pregătire a terenurilor pentru noua cultură, cum ar fi distrugerea rămășițelor ultimei culturi, plasele de respingere a insectelor, capcanele pentru insecte, instalarea de holuri – în general, tehnici și practici de cultivare care îngreunează extinderea insectelor dăunătoare. Este necesară supravegherea de către un expert specializat care va recomanda acțiunile potrivite. În cazuri speciale, poate fi impusă utilizarea preparatelor chimice în mod selectiv, care afectează insectele erbivore fără a le afecta semnificativ pe cele utile.
Posibile dezavantaje?
Cu ocazia Congresului European de Entomologie, în urmă cu câțiva ani, Angeliki Paspati, cercetător la Institutul Valenciano de Investigaciones Agrarias Moncada (Spania), a susținut că obținerea în laborator a unor „super-prădători”, prin îmbunătățirea populațiilor existente în natură, poate crea dezechilibre în relația dintre dăunători și entomofauna utilă, cu consecințe negative asupra culturilor de câmp.
Mai mult decât atât, Richard Stouthamer, cercetător în cadrul Departamentului de Entomologie din cadrul Universității Californiene Riverside, susține că metoda ar putea fi sortită eșecului din cauza pierderii diversității genetice. Organismele utile obținute prin creșterea repetată, în generații succesive, în condiții de laborator, își pierd abilitățile ca urmare a asigurării hranei permanente în laborator (dietă alcătuită din insecte). Ca urmare, deși în primele faze „super-prădătorii” obținuți prin selecție genetică în laborator au avut eficacitate sporită în combaterea biologică a speciilor de dăunători țintă, cu timpul aceștia și-au pierdut aceste abilități, mai ales din cauza scăderii variabilității genetice. De asemenea, s-a observat și o adaptare a insectelor dăunătoare la speciile de „super-prădători” crescuți în laborator, deoarece aceștia au variabilitate genetică scăzută, în timp ce insectele dăunătoare nu și-au pierdut această caracteristică.
În plus, au fost raportate și cazuri în care prădătorii produși în laborator și eliberați apoi în culturi au redus populațiile dăunătoare, dar apoi, rămânând fără hrană, au devenit fitofagi, producând daune plantelor pe care trebuiau să le protejeze. Un exemplu este specia prădătoare Nesidiocoris tenuis (Hemiptera: Miridae). În Spania, această specie de insecte prădătoare a fost înmulțită în laborator pentru a fi apoi lansată în sere, în vederea combaterii biologice a speciei Tuta absoluta (molia tomatelor). S-a constatat că la cinci zile de la lansare, super-prădătorii, după ce au decimat insectele dăunătoare, au început să producă daune tomatelor.
Există însă și foarte multe experimente reușite, care încurajează continuarea cercetărilor pentru îmbunătățirea acestei metode de combatere a dăunătorilor. Pentru a preîntâmpina efectele negative posibile ale folosirii „super-prădătorilor” în combaterea dăunătorilor, este nevoie de o cunoaștere în detaliu a genomului entomofaunei utile, dar acest lucru înseamnă fonduri foarte mari pentru cercetarea de acest tip, precum și existența unor geneticieni super-specializați pe cercetările respective.
