G4Food continuă seria de articole „Din istoria agriculturii”, o colecție de articole care aduc în prim-plan originile și dezvoltarea agriculturii, fundamentul alimentației moderne.
„Arta anticipează evoluția lucrurilor. Pe Columna la Traian, «sulul» cu scene din timpul războaielor daco-romane se înfășează în jurul columnei de la Roma până când, în partea sus, devine din ce în ce mai îngust. Ce i-a trecut atunci prin cap lui Apollodor din Damasc să figureze la sfârșitul poveștii sale? Un ciopor de oi urcând la munte: asta se vede în punctul cel mai înalt de pe Columnă. O intuiție incredibilă, pentru că scena reprezintă, într-un fel, chiar amprenta pastorală a poporului român!”.
Sunt aproape de Sarmizegetusa Regia, vechea capitală a regatului dac, alături de arheologul Mihai Căstăian, de la Muzeul din Orăștie, iar poveștile sale îmi revelează faptul că spectaculosul edificiu din Forul lui Traian de la Roma ne oferă nu doar informații despre contextul dramatic al încleștărilor militare din primii ani ai secolului al II-lea, ci și despre viața de zi cu zi a celor două civilizații care se confruntau la nord de Dunăre.
Chiar dacă are o evidentă funcție propagandistică, opera celebrului Apollodor din Damasc ne oferă o mulțime de informații – ba încă puternic vizuale! -, care, interpretate profesionist, fără tentații „dacopate”, ne ajută să înțelegem mai bine cum trăiau strămoșii noștri. În lungime desfășurată de circa 200 de metri, columna e considerată cea mai mare sculptură în relief din toată antichitatea. Din totalul de 154 de „episoade”, scenele de luptă sunt majoritare, dar există destule scene din spectrul pacifist, „agri”.
Am luat scenă cu scenă Columna lui Traian, pe urmele cercetării cu același nume a reputatului istoric Radu Vulpe, curios să aflu cum sunt reprentate obiceiurile agricole ale dacilor și romanilor în jurul anului 100 e.n.. Pe lângă cele peste 2.500 de figuri umane – Traian apare de 60 de ori, iar Decebal de vreo 8 ori – sunt reprezentate numeroase animale, dar și scene de exploatare agricolă sau de logistică asociată hranei pentru combatanți.
Bucătăria din spatele frontului
Două stoguri de fân conice, provizii ale unei trupe de cavalerie romană apar încă din prima scenă. Trupele lui Traian se pregătesc să treacă în Dacia în pregătirea primului război daco-roman, în 101. În a doua scenă, pe Dunăre plutesc trei luntri mari. „Soldații descarcă butoaie cu vin și ulei. Pe alta se văd saci cu provizii, probabil grâu sau făină”, explică Radu Vulpe. Pe romani îi așteaptă o campanie lungă și grea, iar proviziile din spatele frontului sunt esențiale.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
Acțiunea din scena 4 e trecerea fluviului: soldații din legiuni țin în stânga o suliță, de vârful căreia sunt prinse sacul cu alimente, gamelele și ustensilele de bucătărie. Printre primele trupe care ajung pe țărmul dac se numără câțiva „equites singulares” din garda lui Traian, care duc câte un cal – primele apariții ale unor animale pe Columnă.
Porcul, oaia și taurul: „hrană” pentru zei
Până la începerea marșului prin Dacia, o manifestare solemnă se impune: un serviciu sacru, cu jertfe și libații. Un grup de muzicanți suflă în buciume și în trâmbițe încovoiate, urmați de sacrificatori, așa-numiții „victimari”, care mână animalele tradiționale destinate jertfelor sacre: un porc, o oaie și un taur. Armata romană ducea după ea animale dintre cele mai variate, în scopuri din cele mai variate: pentru luptă, pentru hrană sau pentru sacrificii.
Traian și ciuperca uriașă din Dacia
În scena 10, Împăratul Traian, și cei doi sfetnici ai săi, Claudius Livianus și Glitius Agricola (!), apar în fața unui om simplu, care le arată un obiect mare, rotund și plat, presărat cu puncte. Relieful a fost interpretată ca apariție a unui sol barbar, care îi prezintă împăratului roman un mesaj.
Cassius Dio lămurește scena: „Pe când Traian mergea cu oastea împotriva dacilor, spre Tapae, i-a fost adusă o ciupercă mare pe care sta scris, cu litere latine, că ceilalți aliați și burii îl sfătuiesc să se întoarcă din drum și să facă pace“. „Nimic nu e mai firesc decât ca o populație antică din părțile muntoase ale Daciei, care nu se folosea obișnuit de scris, să fi utilizat suprafața unei ciuperci pentru pictarea unui mesaj”, scrie Radu Vulpe. Nu e clar dacă ciuperca din munții Daciei era sau nu comestibilă…
Animalele „sacrificate” de daci
Că Traian nu a „înghițit” mesajul de pe ciupercă devine clar în scenele următoare, care evocă marea bătălie de la Tapae. În fața superiorității romane, dacii bat în retragere, ocazie cu care ucid numeroase vite și oi, lăsându-le să putrezească, pentru a nu putea fi folosite ca hrană de romani. Într-un război ca cel daco-roman, hrana – și apa, vom vedea mai târziu – joacă un rol-cheie în apropierea victoriei.
Spre sfârșitul primăverii lui 102, Traian revine pe frontul principal din Dacia și reia, în munții Sarmizegetusei, ofensiva pe care fusese silit s-o întrerupă din cauza iernii și a diversiunii aliaților lui Decebal la Dunărea de Jos. Urmează un nou marș spre interiorul Daciei. O nouă scenă de „sfințire“ a armatei, în depresiunea Petroșanilor, indică începutul operațiilor din noua campanie.
Cai africani și turme dacice în munții Orăștiei
O dată sunat semnalul de luptă, încep pregătirile de marș: două căruțe, încărcate cu butoaie de lemn și mânate de legionari înarmați, se îndreaptă spre un castru: una, trasă de boi, alta de catâri: un episod din aprovizionarea armatei, operație deosebit de importantă într-o regiune lipsită de resurse.
După boi și catâri, e rândul cailor să intre în acțiune. Scena înfățișează șarja cavaleriei maure. În vreme ce legiunile împăratului atacau poziția inamică de front, călăreții africani izbeau din coastă ori din spate. „O trupă neregulată, cu șefi proprii, luptând după obiceiurile din munții Africii. Au figuri exotice, brațele și picioarele în întregime goale, călăresc fără șei și căpăstru pe cai mici și ageri, cu coama în valuri”, după descrierea plastică a lui Radu Vulpe.
După ce Decebal acceptă pacea impusă de romani, asistăm la întoarcerea la vetre a populației dace. Șiruri de țărani, cu familiile și turmele lor, coboară la vale. Unul din adulți ține de coarne un berbec, în urma căruia se mai află două vite mari, încă un berbec și două capre.
Ghirlande cu fructe
Pacea nu ține mult, iar grosul trupelor lui Traian pornește din nou spre Dacia.
Inevitabil, în fața acestei provocări, considerată decisivă, e din nou nevoie de câștigarea bunăvoinței zeilor. Ceremonia sacră din hotarul Apolloniei prezintă patru „victimari” ce țin de căpăstru patru tauri, pregătiți pentru jertfă.
După intrarea în Dacia, suntem martorii unei ovaționări a lui Traian de către populația locală. Unele triburi, pedepsite de Decebal în timpul păcii, hotărăsc să nu mai lupte de partea regelui de la Sarmizegetusa. Lumea stă în fața unor altare de piatră, împodobite cu ghirlande, având deasupra lor, probabil, fructe. Din afara castrului, vine o procesiune având în frunte mai mulți bărbați cu coroane pe cap și cu ofrande în mâini. Alte animele – porc, oaie, taur – sunt pregătite pentru slujba de bun augur.
„De veghe” în lanul de grâu
În timp ce coloanele de armată mărșăluiesc spre Munții Orăștiei, în interiorul unui castru, soldații ajunși la un popas sunt ocupați cu aprovizionarea: descarcă baloturi cu bagaje și cu merinde de pe spinarea unui catâr sau iau apă din pârâu.
În următoarea scenă, în prim-plan apare un episod eminamente agricol. Un lan de grâu în care legionarii, în uniformă obișnuită, sunt ocupați cu secerișul. Unii seceră, alții cară în spinare snopii strânși, iar ceilalți, ținând de căpăstru catârii, așteaptă să ridice recolta adunată. „Mai mult ca sigur, au găsit un lan cultivat de daci și l-au cules ei”, îmi explică scena, la Muzeul din Zalău, arheologul Horea Pop.
Lipsa de apă, fatală pentru daci
Într-unul dintre cele mai impresionante episoade pentru starea disperată a apărătorilor capitalei dace se vede un vas mare, din care un pileat de seamă scoate un lichid spre a-l distribui unei mulțimi, care se repede cu brațele întinse. Până la Radu Vulpe, cercetătorii au interpretat episodul ca o sinucidere în masă a fruntașilor daci, care ar bea otravă pentru a nu cădea vii în mâinile cuceritorilor.
„Această interpretare neglija amănuntul că disprețului de moarte, atât de lăudată de autorii antici la geto-daci, exalta nu sinuciderea în sine, ci moartea eroică în luptă. Adevăratul sens a fost restabilit de Constantin Daicoviciu, după ce săpăturile de la Sarmizegetusa au arătat rolul esențial pe care, în cetățile dace de pe vârfurile stâncoase, îl avea aprovizionarea cu apă, prin conducte, din izvoare aflate în afara zidurilor”.
„Capitularea lui Decebal în primul război a fost determinată de captarea de către romani a unei conducte de apă a Sarmizegetusei Regia. Acum, interceptarea resurselor de apă ale cetății a reușit deplin. Departe de a înfățișa o sinucidere colectivă, scena reprezintă încercarea de supraviețuire a dacilor chinuiți de sete. Cei mai viteji ostași sunt neputincioși în fața ei. Columna sugerează că dacii au răbdat până când rezervele de apă s-au redus la câteva înghițituri”, scrie Radu Vulpe.
Final spre viitor: oi urcând în munte
După înfrângerea rezistenței dace, animalele de povară sunt puse din nou la treabă: trei soldați romani, simbolizând, de fapt, un număr mult mai mare, încarcă în desagii de pe spinările catârilor și cailor de munte o mulțime de obiecte de metale scumpe, cu deosebire vase – tezaurului statului dac își începea lungul drum spre Roma, unde avea să finanțeze inclusiv Columna!
Povestea Columnei Traiane ajunge sus, în vârf, la capăt. Un lung șir de plante și de animale domestice, care precedă ceata dacilor strămutați, umplu capătul ascuțit al fâșiei de relief ce se pierde sub capitelul monumentului, încheie toată lunga dramă a conflictului. Cum spunea arheologul Mihai Căstăian, „arta anticipează evoluția lucrurilor”. Scena de final a columnei deschide perspectiva milenară a unei ocupații din care românii trăiesc bine și în ziua de azi: oieritul.
