Din istoria agriculturii | Viața la țară, în Dacia romană. Marius Barbu, arheolog: „Elita romană se ocupa cu agricultura. Meseria curată și nobilă a unui patrician roman era cea de fermier”

G4Food continuă seria de articole „Din istoria agriculturii”, o colecție de articole care aduc în prim-plan originile și dezvoltarea agriculturii, fundamentul alimentației moderne.

La egală distanță de Orăștie și Deva, Măgura Uroiului se profilează spectaculos în zare, taman în preajma apusului, dacă, pornit în jurul amiezii din București, vii pe autostrada de Sibiu. Locuită de daci în antichitate, Măgura Uroiului e și semnul că trebuie să cobori de pe autostradă dacă vrei să ajungi la Hațeg sau, după reperele antice, doi pași mai încolo, la Sarmizegetusa de azi, fosta capitală a Daciei romane.

Uroiul se afla și în antichitate la intersecția câtorva dintre cele mai importante drumuri ale nou-înființatei provincii romane: la 25 de kilometri e marele castru de la Micia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa e la 40 de kilometri, la vreo 50 de kilometri e Apullum, Alba de azi, unde începea zona auriferă și cea a bogatelor zăcăminte de sare. În numai câțiva ani, de la cucerirea Daciei și până la moartea lui Traian, lungul drum de la Dunăre la Porolissum, Zalăul de azi, noua graniță a imperiului, era gata!

De la săbii, la târnăcoape

Când se pornise împotriva dacilor, planul lui Traian nu era să transforma teritoriile cucerite în provincie romană. Voia, de fapt, să scape de șicanele regatului lui Decebal înainte ca acesta și aliații săi barbari să devină prea puternici. Dar, odată înstăpânit peste bogata pradă de război și mult mai conștient ce resurse avea la îndemână în Dacia – metale prețioase, pământuri mănoase, plus uriașe rezerve de sare – Traian decide că merită să alipească teritoriile de dincolo de Dunăre la Imperiu.

La un ordin, zdrăngănitului armelor îi ia locul zarva lopeților și a târnăcoapelor. Soldații scăpați din teribila încleștare cu dacii se pus la treabă: totul trebuia construit de la zero – orașe, instituții, temple, castre, ferme, vile, dar, în primul rând, indispensabilele drumuri romane, ale căror vestigii îi impresionează și azi pe istoricii din Ardeal. Marius Barbu, arheolog la muzeul din Deva, a săpat mai multe secțiuni din drumul principal care lega, acum două milenii, orașele-cheie ale Daciei romane. „Pe vremea aceea, plăteai cu capul dacă lucrai de mântuială! Dacă torni acum un strat de asfalt peste drumul roman, iese o autostradă mai bună decât ce facem noi!”, îmi spune Marius.

„Villa romana” și fermele din jur

Platoul înalt din stânga Măgurii Uroiului este unul dintre cele mai importante puncte de belvedere peste splendida luncă a Mureșului. Aici, la Rapoltu Mare, județul Hunedoara, se Marius Barbu coordonează unul dintre cele mai interesante situri arheologice din Ardeal. care, după descoperirile recente, ne dă o imagine clară a Daciei de după cucerirea romană.

Imediat după războaiele dintre Traian și Decebal, pe acest platou trona o „villa romana”, în jurul căreia, pe suprafața unui hectar, se găsea o fermă în toată puterea cuvântului, plină de animale: cai, vaci, capre, oi sau păsări. Sclavii nobilului roman cultivau și întinse parcele cu cereale. „Era plin de astfel de ferme pe Valea Mureșului. Dacia era brăzdată de o rețea de drumuri noi, iar de la drumul principal plecau drumuri secundare, care duceau la câte o villa din asta; în jurul ei, pe zeci de hectare, numai și numai câmpuri cu grâne. Fiind o provincie foarte militarizată, Dacia avea nevoie de mâncare și centru cetățenii de rând, dar și pentru armată”, îmi explică arheologul.

„Elita romană, oamenii cu sânge albastru, cu asta se ocupa: cu agricultura. Comerțul e pentru cetățenii de mâna a doua, meseria curată și nobilă a unui patrician roman e cea de fermier”. Pe câmpia Mureșului, patricienii romani au găsit condiții pentru agricultură cum nu se poate mai propice, lucru vizibil și azi, cu ochiul liber: „Întâi de toate, aici e o zonă cu deschidere foarte bună. Terasa e spre sud, ai soare tot timpul, pământul e mănos, sunt izvoare cu apă bună, pești în râu câți vrei, ai toate condițiile…”.

Furnizor de cai pentru castrul de la Micia

La zeci de ani de la marile războaie, pacea însemna prosperitate pentru noua Dacie. În timp ce sorbea un pahar de vin îndoit cu apă rece de izvor, la umbra zidurilor de incintă, nobilul de la „villa romana” din Rapoltu Mare de azi se putea delecta de voie privind agitația de pe vale, cu sclavi trebăluind pe câmpuri și prin grădini, în timp ce carele, încărcate cu tot felul de bucate, troncăneau pe piatra cubică a drumurilor. În zare, pe malul „Maris”-ului antic, dintr-un mic port improvizat în meandrele liniștite, marfa – piatră de carieră, cereale, amfore de vin sau animale – era urcată pe plute sau barje și o lua la vale spre Micia. „Pragmatici, romanii foloseau Mureșul pentru transport”, spune Marius Barbu.

Ferma din vecinătatea Măgurii Uroiului avea în centru o casă frumoasă și mai multe clădiri anexe: locuințe pentru sclavi, grajduri sau hambare. Mai mult ca sigur, proprietarul era un veteran de război împroprietărit de împărat. Arheologii au găsit numeroase oase de cai în ferma antică și se gândesc că aceasta se ocupa cu creșterea cabalinelor. Un „client” serios se afla chiar în vecini: castrul de la Micia!

Fermele-fortăreață din Dacia

Când, pe la 120, romanii s-au pus să-și construiască ferme pe Valea Mureșului, erau convinși că vor rămâne Dacia va fi patria lor pentru totdeauna. Aur, argint și sarea erau din belșug, iar prezența militară masivă era garanția că avutul lor e asigurat în cazul vreunei invazii barbare. Chiar și așa, romanii din Dacia și-au înconjurat proprietățile cu ziduri de apărare. „La sud de Dunăre, în provinciile mai ferite, nu o să vezi <<villa romana>> înconjurată de ziduri! La noi, la Rapolt, avem ziduri serioase, nu glumă”.

În ciuda tuturor precauțiilor, paradisul n-avea să țină mai mult de 50 de ani. „Ferma supraviețuiește doar până în jurul anilor 160-170, când toată Valea Mureșului e distrusă. Barbarii atacă din mai multe părți, iar zona e pustiită, probabil de sarmați. <<Villa>> e arsă, totul în jur e ras de pe fața pământului”, povestește Marius.

„Palatul” de pe malul Mureșului

Prin anul 200, pe locul primei ferme e reconstruită o altă „villa romana”, mai trainică și mult mai frumoasă. „Noul patronul e înstărit, «villa» sa e mult mai luxoasă decât prima. Avea apă curentă, avea încălzire centrală. Numai gaz nu avea”, glumește arheologul. „Și zidul de fortificație e acum mai zdravăn, din andezit, o rocă adusă de pe Măgura Uroiului. Intrarea în «villa» se face, la sud, printr-o poartă cu turn cu etaj. Ceva absolut impunător!”.

Se vor fi făcut afaceri serioase aici, la jumătatea distanței dintre minele de aur și principalele centre administrative și militare, la adăpostul zidurilor înalte și groase! Și mari petreceri va fi găzduit „palatul” luxos de pe malul Mureșului, petreceri stropite cu vinuri și cu bucate alese, aduse din cele mai exotice provincii ale imperiului. Din nou, însă, „petrecerea” durează doar jumătate de secol. În jurul anului 250 – în timpul invaziei carpilor sau în timpul invaziei goților – „villa” de pe Maris e atacată cu balista. Mai bine de 1.000 de ani, până când țăranii din Rapolt scormonesc vestigiile ca să-și ia piatră pentru biserica medievală din sat, făloasa „villa romană” a stat îngropată sub lanuri de grâne. Apoi alte sute de ani până când Mihai Barbu și colegii săi s-au pus să sape și să reconstituie viața bună de sub Măgura Uroiului, despre care vorbea toată lumea din Dacia romană acum două milenii…

Primii agricultori din Ardeal, acum 6.000 de ani!

Pe situl de la Rapoltu Mare, arheologii au găsit locuire în mai multe epoci istorice: epoca fierului, epoca bronzului, a cuprului, neolitic plus vreo trei faze de paleolitic. Toate astea la mai puțin de 2 metri adâncime! „Cel mai spectaculos e începutul neoliticului, 6.000 de ani înainte de Hristos, primele populații care cresc animale și cultivă plante. Așezarea lor e mai mare decât cea a romanilor. <<Villa romană>> are 1 hectar, așezarea neolitică are 2 hectare!”.