FOTO: Dreamstime/Photographerlondon
În Spania, pescuitul trece printr-o criză de generație. Tot mai puțini tineri aleg această meserie, iar datele europene arată că media de vârstă a pescarilor este în continuă creștere, conform unui reportaj Euractiv. Între cei care sfidează tendința se află doi tineri cu povești diferite, dar unite de pasiunea pentru mare: un fost portar basc care a schimbat fotbalul pe Pacific și o tânără catalană care își duce barca în fiecare zi pe Mediterană.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Unai, portarul care a ales tonul în locul mingii
„Bună dimineața, bună după-amiaza sau orice ar fi la voi acum,” transmite printr-un mesaj vocal Unai Ruiz-Zeberio Almandoz, 25 de ani, de pe o navă aflată în mijlocul Pacificului. Când i se cere să spună unde este exact, ezită. „Nu pot să spun exact. Nu avem niciodată aceeași rută. Urmăm peștii. Dacă merg spre nord, mergem și noi.”
În Donostia-San Sebastián, orașul natal, Unai era cunoscut ca portar în liga secundă de fotbal. Dar o accidentare gravă la genunchi și dezamăgirea față de lumea sportului l-au făcut să renunțe. „Cazul meu nu este comun. Am iubit pescuitul de mic copil. Dar am început să joc fotbal și eram bun la asta,” povestește el.
Acum se află în plin proces de formare ca pescar de ton în largul oceanului. Patru luni pe mare pentru a obține licența de căpitan, o scurtă pauză acasă, apoi alte patru luni de practică. A pornit din Ecuador, iar drumul său îl duce spre vest, până la Kiribati, o țară insulară aflată între Australia și America Latină.
O meserie grea, dar cu avantaje neașteptate
Pentru Unai, viața la bord e mai bună decât și-ar fi imaginat mulți. „Avem cabine proprii, un bucătar care gătește, hainele sunt spălate, avem dușuri. E decent, ca orice altă meserie. Și salariul e bun,” spune el.
Există însă și lipsuri. „Cel mai greu e dorul de familie și prieteni.” Când echipajul nu pescuiește ton, tânărul are sarcini de siguranță și face de veghe pe timpul nopții. „Interviul m-a ajutat să omor plictiseala din orele lungi,” recunoaște el cu umor.
Totuși, știe că atragerea tinerilor către industrie nu e simplă. „În pescuitul de coastă poți fi treaz 20 de ore. În pescuitul oceanic ești plecat de acasă mai mult timp, dar ai mai multă odihnă.”
Datele europene arată dimensiunea problemei. În Italia și Grecia, 70% dintre pescari au peste 40 de ani. Bruxelles a anunțat o strategie de „reînnoire generațională” pentru 2027, dar până atunci pescuitul rămâne un domeniu în declin.
Alba, tânăra care refuză să lase barca la mal
La mii de kilometri distanță de Unai, în porturile Cataloniei, Alba Aguilera Olivencia trăiește o altă realitate a pescuitului. Are 24 de ani și spune că este cea mai tânără proprietară de barcă din regiune. „Oriunde merg, sunt cea mai tânără, bărbat sau femeie. Și atunci, unde e reînnoirea generațională? Eu sunt ultima,” afirmă ea.
Alba vine dintr-o familie cu patru generații de pescari. Mama ei a fost șofer de camion în portul Barcelonei, tatăl pescar. Își amintește cum, copil fiind, se trezea devreme și urca în barcă alături de tatăl său, învățând secretele meseriei.
Dar tatăl nu și-a dorit ca ea să continue în acest domeniu. Așa că Alba a încercat alte drumuri. A lucrat într-un club de noapte, apoi pe nave de pasageri, iar în cele din urmă, a revenit la tradiția familiei.
Munca grea și câștigul incert
Realitatea micilor pescari este dură. „Punem plasele înainte de apus și le ridicăm după ce soarele a coborât. Dormim pe barcă. Apoi vindem peștele în piață, și reluăm totul de la capăt,” descrie Alba.
Venitul e mereu incert. „După o zi de muncă poți câștiga 50 de euro, 100, 200, sau nimic. Nu știi. E ca o ruletă. Marea îți dă ce vrea ea,” spune ea.
Prietenele sale nu îi înțeleg alegerea și primește mereu critici din partea lor. „Fată, e dezgustător, ești masochistă,” îi spun ele, dar Alba rămâne fermă. „Pasiunea mea e marea”, spune ea.
Critici la adresa autorităților și a consumatorilor
Alba este frustrată de modul în care sunt tratate bărcile mici. „Madrid și Bruxelles ne tratează ca pe pescuit industrial și ne sufocă cu restricții.” În același timp, regretă că mediteraneenii preferă pești importați de la mii de kilometri.
„Vom ajunge să mâncăm doar somon. Și jur că voi muri fără să-l gust,” spune ea cu hotărâre. Pentru ea, oferta Mediteranei este incomparabilă.
„Dacă ai un gust rafinat, găsești anghilă, calcan, homar european, langustă sau creveți roșii. Pentru un gust simplu, există cod, pește-spadă, sardină sau merluciu. Și lista poate continua. Crezi că eu o să mănânc somon?” întreabă, râzând ironic.
Viitorul incert al pescuitului
Poveștile lui Unai și Alba reflectă două lumi diferite ale aceluiași sector. Pescuitul oceanic promite salarii și condiții mai bune, dar impune absențe lungi de acasă. Pescuitul artizanal păstrează tradiția, dar oferă câștiguri instabile și presiune administrativă.
În ambele cazuri, atragerea unei noi generații rămâne dificilă. Criza de forță de muncă, reglementările stricte și schimbarea preferințelor consumatorilor fac din pescuit o meserie cu viitor nesigur.
Între promisiunile politice de la Bruxelles și realitatea trăită pe mare, pescarii tineri din Spania continuă să navigheze între pasiune și supraviețuire. Pentru unii, marea rămâne o alegere de viață. Pentru alții, o ultimă redută a unei tradiții care riscă să dispară.
