VIDEO | Boboteaza și tradițiile românești / Copiii merg cu „Chiraleisa” sau „Chiralexa-i” / Etnolog: „Gospodina le oferă daruri, aceleași care sunt oferite și colindătorilor: mere, nuci, colaci”

Boboteaza, cunoscută în tradiţia românească ca Botezul Domnului, este una dintre cele mai importante sărbători creştine și încheie, practic, sărăbătrile de iarnă. Celebrată pe 6 ianuarie, sărbătoarea marchează botezul lui Iisus Hristos în râul Iordan. Pe de altă parte încorporează o serie de obiceiuri populare legate de purificare, protecţie şi rostiri rituale. Boboteaza este momentul în care apa este sfinţită (agheasma), iar credincioşii o folosesc pe parcursul anului pentru purificare şi protecţia locuinţei, animalelor sau membrilor familiei.

Unul dintre cele mai răspândite obiceiuri asociate cu ajunul Bobotezei, în special în regiunile Moldovei şi ale Bucovinei, este datina numită „Chiraleisa” sau „Chiraliesa”. În Maramureș, termenul este „Chiralexa-i”, însă are aceași origine. Provine din formula grecească „Kyrie Eleison” („Doamne miluieşte”), o invocaţie liturgică care a fost adaptată fonetic în tradiţia populară românească, arată blog.bizanticons.ro.

Obiceiul de „a umbla cu Chiraleisa”

În Maramureș, de Bobotează, grupuri de copii sau tineri merg din casă în casă sau prin sat și strigă de trei ori „Chiralexa-i, Doamne!” (sau Tiralexa-i, Doamne!). Acest obicei seamănă cu colindatul tradiţional de Crăciun, arată etnologul Pamfil Bilțiu în Memoria Ethnologica. De asemenea, arată el, acest obicei s-a păstrat doar în anumite zone din județ, respectiv în Țara Lăpușului.

„Doar satele Cupșeni și Libotin mai păstrează tradiția umblatului cu «Chiralexa-i», de către ceata copiilor. Odinioară, ceata cuprindea toți copiii satului, dar actualmente, o ceată are în alcătuire doar 4-5 copii, ca urmare a procesului de evoluție a obiceiurilor”, explică etnologul în lucrarea sa.

„În ajunul sărbătorilor, copiii colindă pe la casele gospodarilor, purtând traiste, și strigă, cum se apropie de gospodărie, de trei ori «Chiralexa-i, Doamne!». Această formulă este repetată apoi și în curte, după care copiii merg pe prispa casei, unde gospodina le oferă darurile, aceleași care sunt oferite și colindătorilor: mere, nuci, colaci”, mai arată etnologul.

În unele sate, copii primeau lapte îndulcit, care are o semnificație aparte. „În unele rituri, cu un caracter arhaic foarte precis, unora dintre zeități li se aducea ofrande lapte cu apă și miere. Laptele, îndulcit cu miere și subțiat cu apă, era hrana copiilor mici și era considerat drept principiu al nașterii, creșterii și vitalității, iar apoi al renașterii și imortalității”, mai explică etnologul.

Același obicei, nuanțe diferite în Bucovina

În tradiţia Bucovinei, de exemplu, cetele de copii strigă „Chiraleisa” pentru a anunța venirea preotului „cu crucea”. Și aici, gazdele îi răsplătesc cu produse de sezon: mere, nuci, prăjituri şi, uneori, bani. Aceste daruri sunt oferite ca semn de bunăvoinţă şi ca recunoştinţă pentru vestea adusă despre sfinţirea care urmează.

Obiceiul nu este doar un mod de a strânge daruri, ci are rădăcini adânci în sistemul de credinţe populare. Ritmul strigării lui „Chiraleisa” sau „Chiralexa-i” (în Maramureș) şi umblatul din gospodărie în gospodărie sunt practici menite să asigure protecţie casei, animalelor şi oamenilor pentru anul care vine. Strigătul serveşte ca un fel de invocaţie care înlătură spiritele rele şi aduce binecuvântarea lui Dumnezeu peste comunitate.

Pe lângă darurile materiale, copiii mai pot primi din partea gazdelor alimente tradiţionale de post sau dulciuri ca semn de bunăstare. În Bucovina, de exemplu, gazdele pot servi colindătorii cu bucate de post stropite cu agheasmă, ceea ce integrează în mod direct obiceiul popular în ritul religios al sărbătorii.

Prin tradiţii ca „umblatul cu Chiraleisa” şi prin alte obiceiuri de Bobotează, comunităţile româneşti îmbină ritualurile religioase cu expresii de solidaritate, bucurie şi speranţă colectivă. Aceste practici, păstrate de secole, continuă să fie un element vital al identităţii culturale rurale şi urbane româneşti, marcând trecerea de la vechi la nou şi consolidând sentimentul de apartenenţă la un ciclu de viaţă mai larg, spiritual şi social.