foto: milenio.com
„Paste” îi spun mexicanii, au dat o denumire locală unui produs adus de minerii mexicani aduși în Mexic de o companie englezească din Cornwell în 1824, începe povestea acestui produs, spusă de Associated Press.
Este un produs făcut la cuptor, „paste” de la englezeascul „pastry”. Doar că englezii la ei acasă îl făceau altfel, iar mexicanii l-au adaptat la produsele locale și preferințele lor. Cu mult ardei iute, adică.
În fiecare an, iubitorii lui se duc în mod special la Real del Monte ca să participe la International Paste Festival, dedicat acestui preparat devenit legendă națională.
E un aluat în formă mai mult sau mai puțin de semilună umplut cu diferite combinații sau doar un singur ingredient: de la spicy Mexican mole – un sos gros superpicant tipic, la alte combinații mai dulci, cu ananas sau brânză cu afine.
Un cimitir al minerilor englezi, care le atestă prezența în zonă
Cei mai mulți nu realizează originea preparatului, deși un cimitir mai sus în deal găzduiește mormintele acoperite cu muschi și licheni a circa 700 de mineri englezi dintre cei care au adus cu ei și acel preparat.
Erau originari din Cornwall, o regiune din sud-vestul Marii Britanii, cu o importantă comunitate de mineri, similară celei de la Real del Monte, în Mexic, unde se extrage cupru, zinc, aur și mercur. Și care, mineri englezi, aveau să exporte printre colegii mexicani așa zisul Cornish pastry.
Acest preparat datează din secolul al XIII-lea dar era o mâncare destinată claselor superioare. Însă spre secolul al XIX-lea devenise deja o mâncare populară, destinată clasei muncitoare. Era un aluat rapid umplut cu carne nu din cea mai bună, alături de cartofi, ceapă, napi sau alte rădăcinoase. Aluatul era pliat în două peste umplutură și sigilat, lăsându-i două capete de care putea fi apucat de mâinile murdare ale minerilor.
„Jumătate din oamenii din Real del Monte își câștigă existența din pastes”
Real del Monte, în zilele noastre, Isabel Arriaga Lozano vinde pastes de peste 30 de ani. Soțul său și familia sa făceau asta dintotdeauna, iar ea duce mai departe activitatea de familie după decesul soțului. „Cred că circa jumătate din oamenii care trăiesc aici din asta își câștigă existența”, a spus ea. Nu fără să pună în evidență ingredientul principal al produsului: înainte de toate, contează dragostea pe care o pui în fiecare, ca ele să iasă bune.
Ea a mai explicat că produsul a rezistat tocmai datorită adaptării la ingredientele locale. În Mexic, noi căutăm mereu acel gust picant, apoi i-am adăugat piper și pătrunjel”, explică ea.
Un produs ajuns de peste mări și țări să devină atât de „local” încât să i se dedice nu doar un festival, ci și un muzeu, unde este parcursă întreaga lui istorie, de la vechile umpluturi în stil englezesc la cele complex mexicanizate.
Pe când și un muzeu al sarmalelor? În fond, nu contează cine a făcut prima sarma, ci contează ceea ce au devenit ele azi. Și mai ales, câtă dragoste pui în ele.
