Amenințarea pomilor neroditori, un vechi ritual agrar care transforma frica în promisiune de roadă / Entolog: Pomul era înconjurat de trei ori, era lovit cu muchia securii, urmat de formula scurtă și clară: „Faci, poame! Că, dacă nu, te tai”

Un obicei vechi, practicat încă în multe zone rurale, vorbește despre relația simbolică dintre om, natură și belșug. Amenințarea pomului sterp este unul dintre cele mai răspândite ritualuri din folclorul românesc, păstrat până târziu, ca formă de magie agrară. Gestul nu era întâmplător și nici lipsit de rânduială. Capul familiei ieșea în livadă și lovea simbolic trunchiul sau ridica securea, rostind cuvinte menite să sperie pomul și să-l constrângă să rodească în anul ce urma. Era un dialog ritual între om și natură, în care frica devenea instrument de regenerare.

Rodul bogat al pomilor fructiferi era o preocupare constantă, deoarece roadele aveau un rol esențial în alimentația satului. De aceea, stimularea fertilității livezilor devenea o obligație simbolică.

Amenințarea simbolică a pomilor neroditori

În satele de pe văile Cosăului și Marei, ritualul lua o formă mai dură. Gospodarul mergea în livadă cu un topor, iar în coada lui era pus un colac ceremonial. Pomii care nu dăduseră rod în anul care s-a încheiat erau „amenințați”, astfel. „Lovirea cu muchia toporului era urmată de gestul simbolic al tăierii. Totul era însoțit de formule orale directe. Pomii erau chemați pe nume. «Mărule, de nu-i fa mere, eu te-oi tăie bucăţele» Sau «Prunule, de nu-i fa’ prune, pă tine pă foc te-oi pune» În unele sate, exista o formulă unică, adresată tuturor pomilor sterpi”, arată etnologul Pamfil Bilțiu în cercetările sale.

Etnologul plasează acest obicei în logica vechilor practici magico-rituale agrare. Pomul era perceput ca ființă vie, cu voință proprie. Dacă nu rodea, însemna că trebuia „îndreptat”. Amenințarea nu avea scop distructiv, ci pedagogic. Pomul trebuia trezit din lene sau dintr-o stare de dezechilibru cosmic.

Boboteaza și rolul femeii

În Țara Lăpușului, o altă zonă folclorică a Maramureșului, amenințarea pomului sterp se făcea după un ritual mai complex. Gospodarul înconjura casa cu o păpușă ceremonială, realizată din fuioare și crengi de măr sau prun, apoi mergea la pomii neroditori. „Pomul era înconjurat de trei ori, era lovit cu muchia securii, urmat de formula scurtă și clară: «Faci, poame! Că, dacă nu, te tai»”, mai descrie etnologul.

Momentul central era intervenția femeii. Ea ieșea din casă. Intra într-un dialog ritualic cu soțul, ea cere amânarea pedepsei. „Mai lasă-l un an, că a face.” În credința populară, femeia personifica pomul. Fertilitatea ei simbolică era transferată copacului. Etnologii au interpretat acest gest ca o vrajă magico-simpatică, în care viața cheamă viață.

Un obicei răspândit în toată România

Deși în Maramureș s-au păstrat cel mai bine o serie de obiceiuri, cel care privește amenințarea pomilor cu toporul nu este specific doar acestei zone.  „Amenințarea pomului sterp este un ritual larg răspândit în folclorul nostru, el practicându-se la date diferite ca obicei de sine stătător. La finele secolului trecut, amenințarea pomului sterp a fost atestat în Dobrogea, Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova”, mai arată etnologul Pamfil Bilțiu în Memoria Ethnologică.

Deși astăzi pare un gest arhaic, ritualul vorbește despre frica de lipsă și speranța belșugului. Într-o lume dependentă de rodul pământului, cuvântul și gestul deveneau unelte esențiale. Amenințarea nu distrugea, ci chema viața.

Vechi credințe populare

În studiile sale despre calendarul popular din nordul Transilvaniei, Bilțiu arată că Boboteaza marca nu doar o sărbătoare religioasă, ci și un moment de resetare a ordinii naturale. Apa, focul, frigul și cuvântul aveau puteri sporite. În acest context, amenințarea pomilor funcționa ca un act de magie verbală și gestuală, menit să alunge lipsa rodului.

Pentru comunitățile tradiționale, nerodirea nu era un accident biologic, ci era un semn care indica o greșeală a omului, o ruptură în rânduială sau o pedeapsă divină. De aceea, gestul de amenințare era însoțit adesea de formule rostite cu voce tare. Cuvântul avea forță creatoare. Pomul „auzea” și reacționa.

Boboteaza aduna și alte practici rituale, consemnate de Pamfil Bilțiu, dar acestea aveau un rol secundar față de marea miză a rodului și a belșugului. Sfințirea apei ocupa un loc central. Apa era dusă acasă și folosită tot anul, la oameni, animale și gospodărie. Cu ea se stropeau grajdurile și casele, pentru protecție. În unele sate, tinerii umblau cu Iordanul, vestind sărbătoarea și adunând daruri. Se păstrau interdicții alimentare și comportamentale, iar vremea din ziua de Bobotează era atent observată. Semnele naturii erau interpretate ca previziuni pentru anul agricol.

Cu toate acestea, ritualul pomilor rămâne unul dintre cele mai expresive. El concentrează tensiunea dintre muncă, credință și supraviețuire.

Astăzi, securea nu mai este ridicată asupra pomilor. Intervenția s-a mutat în manuale de horticultură, dar gestul simbolic rămâne un document viu despre o lume în care fiecare roadă conta, iar începutul de an era un pact fragil între om și natură.