Foto: G4Food
G4Food lansează o nouă rubrică editorială, „De la Sarmale la Tapas”, dedicată poveștilor culinare despre migrație, identitate și gusturile care leagă România de Spania.
În acest episod, despre „prăjiturese”, cofetăresele românce care le redau expaților gustul de acasă, din copilărie. Amandinele, eclerele și savarinele sunt preferatele românilor. Dar spaniolilor oare le plac? De ce în familiile mixte câteodată blatul de tort e însiropat și câteodată nu? Și cum ar arăta o prăjitură româno-spaniolă în viziunea unui cofetar român din Peninsulă?
Poftiți la masă: povestea abia începe.
Într-un colț de Barcelona, în vitrina unei cofetării românești, amandina se vinde ca pâinea caldă. Este prima prăjitură pe care Gabriela a pregătit-o când și-a deschis afacerea, și rămâne, până azi, preferata atât a românilor nostalgici după gusturile de acasă, cât și a spaniolilor curioși. La niște kilometri distanță, într-o altă cofetărie Carmen constată cu realism că dulciurile noastre, însiropate și bogate în creme, nu sunt pe gustul tuturor localnicilor. Între cele două viziuni, modul în care deserturile românești își caută locul pe tărâm iberic pare să nu fie ceva constant.
Proiectul este susținut de Ambasada Regatului Spaniei în România
Românii din Spania: gustul copilăriei este acum la magazinul din colț
Pentru mulți români stabiliți în Spania, o prăjitură nu e doar o prăjitură — e o amintire și o emoție. Amandine, eclere, savarine, cozonaci: toate spun povești cu miros de vanilie și de casa bunicii. Cofetarii români din diaspora își construiesc astfel afaceri din dorul de acasă, dar și din nevoia comunității de a se simți „ca acasă”, măcar ocazional ori la evenimente speciale.
„Amandina e mereu prima care dispare din vitrină”, spune Gabriela. „Nu am schimbat rețeta niciodată. Am făcut-o cum o știam de acasă și a prins. Spaniolii o cer, românii o iubesc.” „Prima mea clientă mi-a cerut amandine”, își amintește și Carmen. Femeia era plecată de două decenii din România și tânjea după gustul prăjiturii preferate, însiropate și dulci.
Spaniolii și dulciurile românești: o relație de love sau hate?
Dacă românii prețuiesc deserturile bine însiropate, intense, cu straturi generoase de cremă, gusturile spaniole merg în direcția opusă: mai simplu, mai uscat, mai puțin dulce. Carmen, care a pornit tot cu prăjituri românești, pe care le vindea pe grupurile de expați de pe rețelele sociale, a trebuit să adapteze oferta pentru publicul spaniol: „Pentru ei, un tort înseamnă blat simplu, uscat. Fără sirop, fără creme elaborate.”
Chiar și atunci când spaniolii gustă prăjituri românești precum amandina, savarina sau cremeșul, reacțiile sunt împărțite: „E prea dulce”, „E prea umed”, „E prea mult fondant” — sunt observațiile care i s-au trântit în față lui Carmen. Gabriela o contrazice: 70% din clienții mei sunt spanioli, le plac amandinele, eclerele și celor mai în vârstă savarinele. Totuși, Carmen a reușit să-i cucerească cu o variantă reinventată de sărățele, adaptate ca aspect, dar păstrând rețeta tradițională. „Le-am făcut rotunde, ca niște biscuiți cu cașcaval și semințe. Așa le recunosc și le cer din nou.”
Și Carmen și Gabriela sunt însă de acord că cremeșul este pe gustul localnicilor. De ce? „Pentru că au și ei ceva asemănător”.
Culturile s-ar întâlni totuși în anumite puncte
Chiar dacă gusturile sunt diferite, punctele de întâlnire nu lipsesc. „Dacă aș pune într-o prăjitură relația mea cu România și cu Spania”, spune Gabriela, „aș combina blatul nostru românesc, ca la amandină, cu crema lor de brânză — fină și puțin acrișoară.” Carmen ar face o tartă San Marcos „românizată”, însiropată și cu cremă în loc de frișcă. Și adaptează Coca de San Juan și la gustul românilor, nu pune apă de azahar (de flori de portcală), în schimb adaugă coajă de lămie, portocală și gusturi românești.
Dulcele trece granițele
De la amandina reinterpretată până la biscuiți cu gust de sărățele, cofetarii români din Spania fac mai mult decât prăjituri. Ei traduc emoții și fac punți între culturi și gusturi. Uneori se adaptează, alteori păstrează nealterat gustul copilăriei. Ce este cert: dulcele românesc ia note de trecere și de la spanioli, chiar dacă nu în toate zonele Peninsulei Iberice.
Citește și transcrierea interviurilor cu Gabriela Iosif și Carmen Dăneasă
Ioana Costescu (IC) – Suntem într-o cofetărie românească la marginea Barcelonei și avem pe alese, de toate, la fel ca și acasă. În primul rând amandina, care place tuturor și pe care toți românii o cer. Vă spun un secret n-au mai rămas decât două în vitrina de prăjituri. Iar aici avem savarine, eclere, totul pe gustul românilor. Totul ca acasă. Prima oprire la o cofetărie cu prăjituri românești, prăjituri tradiționale, prăjituri care plac, spune Gabriela și românilor și spaniolilor. Suntem în cofetăria Gabrielei. Care a fost, Gabriela, prima prăjitură românească pe care ai făcut-o în Barcelona? Ce reacție ai înregistrat la ea? A fost mai mult un dor de acasă sau ai vrut să arăți celor de aici, spaniolilor, gusturile de acasă?
Gabriela Iosif (GI) – Prima prăjitură când am deschis cofetăria a fost amandina, care are un succes și în ziua de azi este căutată în fiecare weekend. Este o prăjitură care place. Este asemănătoare cu o prăjitură de aici. Este o prăjitură bună de ciocolată și după aceea mai sunt și eclerele care sunt urmate de savarine.
IC – Clienții sunt doar români sau și spanioli?
GI – În proporție de 60-70% sunt spanioli și 30% sunt români.
IC – Și ce prăjituri românești le plac cel mai mult spaniolilor?
GI – Amandinele, eclerele și – doamnelor sau celor de vârstă mai înaintată le plac foarte mult savarinele
IC – Cu ce prăjitură spaniolă crezi că se aseamănă amandină?
GI – Cu Sacher. Nu este chiar o prăjitură spaniolă, este o prăjitură din Germania, dar este foarte, foarte căutată aici în Spania. Toată lumea o face, deja a revenit un trend al lor și amandina seamănă cât de cât cu Sacher
IC – Ai simțit vreodată nevoia să adaptezi rețetele românești la gusturile locale? Să… nu știu, să folosești mai puțin zahăr, să reinventezi un cozonac ca să semene cu panettone. Sau le-ai făcut pur și simplu cum le făceai acasă sau în familie?
GI – Nu, nu le-am schimbat, nu le schimb. Rețeta de amandină este cea cu care am început, am văzut că le place foarte mult și atunci am rămas la aceeași (rețetă). Nu am schimbat-o.
IC – Prăjituri pur spaniole faci. De exemplu…nu știu, roscon de reyes (un fel de cozonac pentru sărbătoarea regilor de la începutul lunii ianuarie -n.r.) sau coca de Sant Juan (prăjitura din noaptea Sfântului Ioan 0 n.r.).
GI – Da, facem și coca de Sant Juan, facem și roscon de reyes. Facem tarta de queso (tartă de brânză).
IC – Și când le prepari, le faci exact cum le fac spaniolii sau le adaptezi un pic mai pe românește.
GI – Nu, facem rețetele lor.
IC – N-ai încercat niciodată să le le faci juma-juma?
GI – Am încercat, dar nu prea… nu prea au mers, nu prea au vrut să împrumute de la noi.
IC – Mi-ai zis de Sacher, dar Sacher nu este chiar o prăjitură spaniolă. Există, după părerea ta, vreo prăjitură spaniolă care seamănă bine cu cele românești?
GI – Nu știu. Nu-mi dau seama.
IC – Ți se pare că românii de aici adoptă mult gusturile spaniole? Nu știu cei din familiile mixte, de exemplu, sau cei care trăiesc izolați, cumva, într-un mediu spaniol?
GI – Da, le adoptă destul de mult și chiar am clienți care sunt familii mixte. Soția este din România, soțul de aici și sunt dăți când îmi cer tort de aici, cu gust de aici alte dăți vor românesc.
IC – Și care ți se pare că e diferența între tortul românesc și tortul de aici?
GI- Aici este totul mai simplu. Aici vor un tort foarte simplu. Blatul și frișcă. Atât este tortul la ei. Nu este ca la noi, cu creme sofisticate, cu gusturi. Nu e atât de însiropat. Blaturile sunt foarte seci.
IC – Dar de exemplu o familie mixtă sau niște spanioli care au comandat o dată tortul românesc, să-i spunem după aceea cer mai mult din cel românesc sau din cel spaniol.
GI – Cel românesc. Da.
IC – Deci până la urmă, totuși, le place ceva…de la noi. Există vreun ingredient românesc fără de care nu poți lucra? De exemplu, mă gândesc la făina de cozonaci, că mereu e o problemă cu făina?
GI – Nu, eu m-am adaptat la făină de aici. Deci nu există niciun ingredient pe care să nu-l găsești aici. De fapt, esența de rom nu există, aici există rom, alcool, dar esență de rom, nu. Praful de copt există și aici, dar nu este ca praful nostru de copt. Eu esența de rom și praful de copt le aduc din România.
IC – Dacă ai pune într-o prăjitură relația ta cu România și cu Spania, ce ingrediente ai combina în ea?
GI – De exemplu, aș combina blatul nostru românesc de la amandină cu crema de brânză, de queso, a lor, care este foarte bună. Nu știu ce-ar ieși.
IC – A doua oprire, la Carmen, la o cofetărie-cafenea cu prăjituri mai mult în stilul spaniolilor, deoarece Carmen a încercat prăjiturile românești și susține că spaniolilor nu le plac prea mult. Două locații. Două opinii diferite. Ai început prin a face prăjituri și a le vinde românilor de pe grupurile de rețele sociale îți amintești prima prăjitură românească pe care ai făcut-o pentru vânzare și cum te-ai simțit când ai vândut-o? Vindeai numai românilor sau și vecinilor lor spanioli?
Carmen Dăneasă (CD) – Da, eu am avut de fapt am o prietenă, Ioana, care este din Timișoara, ea este în România, eu sunt aici și m-a încurajat practic să fac prăjituri acasă pentru că eu spuneam: „cine-mi cumpără mie prăjituri românești, cum o să mă fac cunoscută? Și am făcut o pagină de facebook, am început să pun anunțuri că fac prăjituri, că preiau comenzi de torturi, de prăjituri, de orice înseamnă românesc, plăcinte, merdenele, tot felul de pe chestii românești, sărățele…. Țin minte că la prima comandă m-a sunat o doamnă și m-a întrebat dacă fac amandine.Îmi zice: „atât timp… de 20 de ani sunt aici în Spania și de atât timp nu am reușit să găsesc o amandină bună, așa însiropată cu cremă… cum trebuie, și a făcut comandă și i-a plăcut. Așa încet, încet am început…de la gură la ureche cum se spune. M-au recomandat unii la alții și încet-încet am început să am din ce în ce mai multe comenzi. Nu au fost ușor pentru că aveam serviciul meu…
IC – Practic făceai în timpul liber.
CD- Exact, da. Deci eu eram chef bucătar la un restaurant, veneam de multe ori de la serviciu acasă pe fugă, repede să aprind cuptoarele de acasă, stingeam cuptoarele la serviciu și le aprindem pe cele de acasă. Dar pasiunea, pasiunea și … întotdeauna mi-a plăcut să fac – adevărul ăsta e – păjituri.
IC – Și acuma ai o cafenea – cofetărie. Cum te-ai hotărât?
CD – A fost un vis, pentru că văzând că aveam din ce în ce mai multe comenzi și având pasiunea asta de mică, mă băgam printre fustele mamei și întrebam cum se face asta și acum, ce faci acum, cum pui, ce pui? Și mi-am dorit inițial să deschid o cofetărie și am zis hai să încerc cumva să fac și pentru comunitatea noastră românească și să fac și un pic pentru ceilalți spanioli și așa a luat naștere, Carmen Art Cake.
IC – Și cum au reacționat spaniolii la prăjiturile românești?
CD – Foarte puțin le-au plăcut pentru că sunt total diferite, gastronomia spaniolă și gastronomia românească. Sunt total diferite, în sensul că nouă ne plac prăjiturile dulci, cremoase, zemoase, siropate. Spanioli sunt mai mult pe uscat, nu le place să curgă siropuri din prăjituri, să nu fie excesiv de dulci. Și eu le-am dat să probeze și țin minte că au probat amadina și au zis „e extraordinar de dulce, prea mult”, fondantul ăla deasupra și li s-a părut foarte, foarte dulce. Cremeșu le-a plăcut pentru că au și ei ceva asemănător, că au tipul de prăjitură cu foietaj cu cremă, dar și savarina li s-a părut ciudată, deși eu am încercat să le explic că mama savarinei este baba rum, care este italiană, dar au fost puțin reticenți să zic așa. Am văzut că primele săptămâni, primele două luni nu se vindeau prăjiturile românești, am început să le împart în stânga și în dreapta pe la vecini, făceam tot felul de oferte. În fine apoi am schimbat placa.
IC – Ai reușit să păstrezi totuși ceva românesc aici?
CD – În ceea ce fac acum singura să zic, chestie cu care am reușit să conving spaniolii și chiar le place, sunt sărețelele noastre. Eu am o rețetă de sărățele foarte bună, zic pentru că tuturor clienților, și români, le place. Sunt sărățele cu cașcaval și cu mix de semințe pe deasupra și m-am gândit eu pentru că veneau spaniolii și tot îmi cereau ceva sărat în afară de bocadillos (sandwich-urile lor) pe care le făceam și m-am gândit eu în bună zi, zic ia să fac sărățele. Dar totuși m-am gândit, dacă fac sărățelele în forma asta a noastră, de bețișoare, iar li se pare ciudat și atunci m-am gândit,am luat frumos, am întins masa (aluatul), am luat o formă rotundă și le-am făcut, așa rotunde și chiar așa am pus și numele biscuiți săraci cu cașcaval și mix de semințe și care intra și cerea așa le recomandam. Chiar am acum clienți fideli care când mi se termină sunt supărați.
IC – Nu există nicio similitudine de exemplu între prăjiturile lor cu foietaj, că ei au foarte multe foietaje și plăcintele noastre sau nu ți se pare că e ceva totuși în comun între dulciurile lor și ale noastre?
CD – Singurele care -să zic așa- sunt astea cu foietaj și cu cremă (de vanilie), le plac și mai fac din când în când.Dar, o prăjitură care de-a noastră care să să se vândă la ei nu prea, dacă mă credeți. Deci când am torturi pentru spanioli și torturi pentru români, torturile pentru români cu blaturile bine silopate, acum știu și țin cont de chestia asta, iar torturile pentru spanioli sunt cu foarte puțin sirop și chiar deloc. Am o clientă care este căsătorită cu spaniol, ea este româncă și chiar luna trecută socrul ei a împlinit 70 de ani și mi-a cerut să-i fac un tort în forma cifra 70 și singura condiție a zis: „te rog frumos nu însiropezi blaturile deloc, deloc”. Pentru că nu le place, pentru ea am mai făcut tort și când a fost ziua ei și l-am însiropat și chiar am întrebat-o așa de curiozitate: „dar n-au mâncat deloc tort de ziua ta?” Și mi-a zis că au mâncat așa două linguri, dar au zis că e foarte ciudat tortul ăsta că, nu știu, au ei mania asta, deci pentru ei cremozitatea la o prăjitură înseamnă crema, blatul trebuie să fie mai sec, așa mai …
IC – Mai ca pâinea.
DC – Ca pâine da.
Transcrierea a fost realizată cu Vatis Tech.
Montaj video Sergiu Ioana.
