Sursa foto: https://stocksnap.io/
Pentru Jenny Watt, moartea este o parte esențială a vieții. La 31 de ani, aceasta își petrece două sau trei seri pe săptămână discutând cu oameni, fie cunoscuți, fie străini întâlniți pentru prima dată, despre tot ce ține de sfârșitul vieții: de la procesul de doliu până la alegerea melodiei potrivite pentru înmormântare, conform BBC.
Jenny organizează mai multe „cafenele ale morții” în Glasgow – spații comunitare menite să încurajeze conversații deschise despre un subiect pe care puțini au curajul să-l abordeze. BBC Scotland News a participat la una dintre întâlnirile săptămânale, iar Jenny crede că aceste evenimente pot contribui la spargerea tabuurilor legate de moarte.
Aproximativ jumătate dintre participanții la grupurile sale sunt persoane care încearcă să proceseze un doliu, fie unul recent, fie o pierdere suferită acum 20 sau 30 de ani. „Așa cum unii oameni simt chemarea spre asistență medicală sau religie, eu am fost mereu interesată de moarte”, explică ea. „Se va întâmpla tuturor. Poate fi o experiență unică pentru tine și pentru relațiile pe care le jelești, dar dacă o simți singur, poate fi copleșitor. Când începi să vorbești despre asta, îți dai seama că nu e chiar atât de înfricoșător”.
Prima experiență a lui Jenny cu o astfel de cafenea a fost online, în timpul pandemiei de coronavirus. Nu traversa o pierdere traumatizantă, ci era pur și simplu interesată de subiect. După reluarea întâlnirilor față în față, și-a dat seama că în Glasgow nu existau astfel de grupuri și a înființat primul spațiu de discuții în zona Battlefield, acum aproximativ doi ani și jumătate. Spre surprinderea ei, oamenii au început să vină, unii ocazional, alții regulat, pentru a discuta despre moarte, alături de o ceașcă de ceai și o prăjitură.
„Nimic nu este interzis”
În seara vizitei echipei BBC Scotland, participanții la întâlnire erau un amestec de obișnuiți ai locului și persoane aflate pentru prima oară acolo. Pe lângă cei aflați în doliu, Jenny spune că aproximativ 25% sunt persoane diagnosticate cu afecțiuni grave sau care îngrijesc pe cineva. Restul sunt pur și simplu curioși. „Orice vor oamenii să discute, nimic nu este interzis”, spune Jenny. „Oamenii râd, plâng, iar la final cred că toată lumea învață ceva: fie că reflectă asupra propriei experiențe, fie că își dau seama că ar trebui să-și facă o procură”.
Nicola Smith, o participantă constantă la întâlniri, a ajuns la una dintre întâlniri chiar în ziua în care o prietenă apropiată a murit. „Lacrimile au curs”, mărturisește ea. Însă motivul pentru care continuă să participe nu este doar nevoia de a-și exprima emoțiile. „Este o parte intrinsecă a vieții noastre, și totuși nu vorbim despre ea”, a declarat Nicola pentru BBC Scotland. „Nu știm cum să o gestionăm, pentru că nu vorbim suficient despre ea. Am pierdut o rudă foarte dragă atunci când copiii mei erau mici și a fost prima oară când fiica mea m-a văzut plângând. M-a întrebat de ce îmi este fața udă și a fost momentul în care i-am explicat că e în regulă să plângi și că asta se întâmplă când pierzi pe cineva drag. Nu e o slăbiciune, nu e ceva ce trebuie ascuns”.
Nicola mai crede că, în generațiile moderne, moartea a devenit un subiect tot mai tabu, în parte din cauza dezvoltării îngrijirii paliative începând cu anii ’60, ceea ce a dus la scăderea numărului de decese în locuințe.
Cafenelele morții au devenit tot mai populare
Aceste tendințe ar putea explica de ce cafenelele morții au devenit tot mai populare. Prima a fost organizată în Londra, în 2011, iar astăzi există aproape 3.800 în Regatul Unit. În Scoția sunt zeci, de la Ullapool la Kirkcudbright, cele mai multe în orașe mari precum Glasgow și Edinburgh.
Temele de discuție variază mult, de la aspecte practice, cum ar fi redactarea unui testament sau obținerea unei procuri, până la reflecții personale și emoționale. Ele fac parte dintr-o conversație mai amplă despre pierdere și îngrijire, așa cum promovează și „Săptămâna Demistificării Morții” din luna mai – o inițiativă care își propune să încurajeze sprijinul reciproc în momente traumatizante.
John Mackay, un alt participant, și-a scris teza de doctorat despre moarte și procesul de doliu. A venit pentru prima dată la o cafenea a morții cu scopul de a discuta mai deschis despre acest subiect. „Există un tabu imens legat de moarte, dar poți avea și o abordare mai ușoară”, spune el. „Problema este că nu vorbim despre ea. Dacă te uiți la înmormântările din alte culturi, sunt foarte zgomotoase și expresive, dar în țara asta totul este foarte reținut. Trebuie să ai grijă să nu spui ceva greșit, să porți hainele potrivite. Ar fi bine să mai relaxăm puțin lucrurile”.
O nouă perspectivă asupra vieții
Pentru unii, beneficiul principal al acestor întâlniri este mai simplu: oferă o nouă perspectivă asupra vieții. Spencer Mason, care în trecut a avut tentative de suicid și care acum are grijă de o persoană apropiată aflată în îngrijire paliativă, spune: „Cred că cu cât discutăm mai mult despre moarte, cu atât devenim mai recunoscători pentru viață. În circumstanțele în care am fost aproape de moarte, am ieșit din ele dorindu-mi viața mai mult ca niciodată”.
