foto @G4Food
În ziua boicotării hypermarketurilor cerută de Călin Georgescu, așa cum naziștii și legionarii instigau la boicotarea magazinelor evreiești, similitudinea dintre mesajele din interbelic și cel actual fiind semnalată public de istoricul Mihai Demetriade, am fost la Carrefour Orhideea să văd eventuale reacții ale clienților: vine cineva cu steagul Uniunii Europene, să sfideze îndemnul? Vine altcineva înfășurat în steag tricolor, ca într-un cearceaf de plajă, să susțină de pe margine boicotul?
La ora 13:00, nimic neobișnuit. Zona de fast food, aglomerată ca de obicei, la ora prânzului. Vin cu duiumul corporatiștii, din clădirile de birouri de dincolo de capătul dinspre Dâmbovița al Podului Basarab, să ia masa.
Parcurg tot culoarul de-a lungul caselor de marcat. Sunt clienți printre rafturi, dar nu aș putea spune că e aglomerație sau că ar fi prea rari. Aș putea stoarce un subiect, chestionând unii dintre cumpărătorii răsfirați printre rafturi, dar la ce bun? Ce era de spus a fost deja spus.
Plus că vocea străzii / vox populi exprimă mai mereu ceea ce aude la tv/radio sau citește pe net. Iar în media, lucrurile rareori sunt prezentate nuanțat. De cele mai multe ori, sunt vehiculate teze, enunțuri prefabricate. Și pe astea le auzi apoi spuse pe stradă sau în magazin de ceea ce numim opinia publică. Ne cam învârtim în cerc.
E ora prânzului și ar fi timpul să îmi iau și eu ceva de mâncare. Pun ochii pe un fast food asiatic. Cer o porție de carne de vită cu legume, o porție de orez, salată de varză, cinci creveți prăjiți și o sticlă cu ceai rece cu aromă de zmeură. De ce nu am ales un meniu românesc? Nu neapărat dintr-un impuls anti-boicot, ci fiindcă meniurile la restaurantul românesc sunt scumpe. O ciorbă de burtă cu lipie și smântână se apropie de 50 de lei. Mâncarea tradițională românească e pentru pensionarii speciali. Pe meniul asiatic am dat 60 de lei, dar e mult mai divers, o bogăție de gusturi și arome.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
În jurul meu, corporatiștii își văd de treabă: mănâncă și pleacă apoi spre birou. Termin și eu de mâncat și ies în parcare. În mașină, înainte să plec, intru pe G4Media. Aflu că la 14:10, face președintele României, Klaus Werner Iohannis, o declarație de presă. Vorbește mutul. Nu despre boicotul hypermarketurilor, sunt convins. Mă aștept să zică ceva important, chiar grav. Nu mă grăbesc să pornesc mașina. Citesc primele declarații. Sunt despre eventualitatea suspendării sale, după ce un partiduleț intrat în Parlament cu un pic peste pragul minim a inițiat procedura în acest sens și s-au raliat și celelalte două partide așa-zis suveraniste, plus, un pic derutant, USR.
În scurt timp, discursul lui Iohannis ajunge la punctul culminant: își anunță demisia! Măi să fie: în chiar ziua boicotului, președintele țării renunță la funcție! E un moment fără precedent: niciun președinte al României nu și-a dat vreodată demisia. Desigur, nu este nicio legătură directă, cauzală sau favorizantă, între cele două planuri, însă nu pot să nu remarc pur și simplu suprapunerea acestora. Dacă e totuși să caut o apropiere, o găsesc: și mișcarea anti-hypermarketuri ( până spre seară se va dovedi un fiasco! ), și inițierea procedurii de suspendare a președintelui Iohannis au ca sursă tabăra așa-numit suveranistă.
Să instigi să nu fie cumpărate produse agroalimentare ”de la străini” și să încerci să-l dai jos pe Iohannis, considerat un pro-european și un pro-atlantist ( cu rezerva că mimarea acestor opțiuni la nivel politic în România nu poate fi niciodată exclusă! ), sunt două decizii generate de aceeași matrice politică.
Privind situația de la o altitudine mai mare, este tot mai limpede că legăturile dintre politică și mâncare devin tot mai strânse. Politicienii care se pretind anti-globaliști tabuizează alimentele din import, ca să le privilegieze pe cele autohtone. Desigur, de cele mai multe ori în discurs, fiindcă în practică probează o evidentă ipocrizie: își petrec vacanțele în destinații exotice, unde numai mămăligă, cu brânză și smântână nu mănâncă. Și dacă stau acasă, iau cina, de regulă, pe la restaurante cu meniuri orientale.
De fapt, lucrurile sunt mai complicate. Este foarte posibil ca meniurile orientale să aibă ingrediente locale sau naționale. M-ar uimi să aflu că, în meniul meu de la fast food-ul asiatic, era carne de vită provenită din China și nu dintr-un abator românesc. La fel și în cazul legumelor: de ce ar folosi restaurantul ardei și ceapă chinezească și nu din fermele românești? Ingredientele locale sunt la îndemână.
Există și reversul: să mănânci o tochitură moldovenească, strămoșească, gătită cu carne de porc adusă din Germania sau Spania.
De fapt, asta este frumusețea comerțului agroalimentar și acestea sunt exigențele corecte: ingredientele trebuie să circule liber, să fie folosite în funcție de creativitatea bucătarilor și să contribuie la diversitatea ofertei alimentare, pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele, fără intruziunea unor politici pline de toxine, care afectează sănătatea mentală a unei societăți.
