Când se culegeau viile în Bucureștiul de odinioară
După cum ne istorisește George Costescu, în lucrarea sa „Bucureștii Vechiului Regat”, venirea Zilei Crucii (14 Septembrie) era un prilej de bucurie pentru locuitorii Capitalei. Cu ea venea vremea când se culegeau viile și vremea mustăriilor risipite prin oraș sau la margine.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Viile dinspre marginea Capitalei erau încă risipite, ne spune cronicarul. Unele erau dincolo de barierele orașului, precum erau cea de la Ciurel pe Dâmbovița, cele de pe Dealurile Filaretului și părțile Șoselei Viilor de acum, cele de pe malurile Plumbuitei și Fundenilor, care erau proprietatea lui Gherase Vinarul, cum și cea a lui Ioniță Cișmarul de la „Salcia Trăznită”. Bucureștenii îi ziceau „Viișoara”, deși se întindea de la piața de astăzi a Buzeștilor până dincolo de terenurile de cultură ale Școalei de Agricultură din Șoseaua Kisseleff (azi USAMV). Altele se aflau chiar înlăuntrul orașului.
Viile din interiorul orașului
Acestea din urmă se aflau chiar înlăuntrul orașului, ne lămurește autorul. Una se afla pe dealul de sub Schitul Măgureanului, până prin preajma mahalalei „Cuibul cu Barză”. Alta se afla pe Dealul Cotrocenilor până în apropierea „Schiesstadt-ului”. O alta se întindea din grădina lui Waldmann din Dudești, prin spatele Bisericii Troița, până la Izvorul Nou dinspre satul Cioplea. Dincolo de Obor, peste casele și grădina lui Eliad, până sub zidurile conacului lui Gherase din Fundeni, se mai afla una. În sfârșit, cea mai mare din oraș, se afla în spatele Bisericii Dichiului și se întindea până spre Tunari, pe lângă mahalaua Madritului.
Viile acestea și zeama rodului lor, stoarsă și înăsprită sub ochii mușteriilor, sunt singurele vinovate de a fi nărăvit pe bucureșteni să mănânce la grădină și să „șprițuiască” mâncând, consideră George Costescu.
Bucate în viile bucureștene
„Pe marginea de la stradă a viei se scotea uluca pe o porțiune de vreo zece metri, pe care îi încadra cu stâlpii unui cort de păpuriș pentru adăpost de soare și de ploaie”, povestește autorul.
Sub cortul acela puneau: de-o parte, un teasc cu hârdăul la scursoare, un butoiaș cu țuică de prune nouă și o masă cu struguri aleși. De cealaltă parte se puneau două mese lungi încărcate cu pescărie rece, mititei, patricieni, momițe și uger de vacă, fudulii de berbec, colace de ghiudem și sferturi de pastramă de capră – toate proaspete și afumate doar nițel de fumul, tot de friptură, de la grătarul încins de-alături și care sfârâia sub mângâierile praftoriței de seu cu care era uns neîncetat, ca să nu se ardă fripturile.
Mai la o parte, pe niște pirostrii, clocotea un cazan mare cu ciorbă de burtă. Mesele consumatorilor erau risipite prin răzoarele viei. După apusul soarelui, pe sub felinarele cu gaz ce licăreau noaptea ca niște lumini din sonde, începeau să mișune și nelipsiții lăutari.
Și așa sărbătoreau bucureștenii Cârstovul Viilor, pe la 1860!
