În trend cu restul fenomenelor contemporane, sărbătoarea Paștelui tinde și ea să devină tot mai mult o sărbătoare cu valențe comerciale și de consum , în care ritualurile și tradițiile sunt folosite pentru a propune noi produse pe piață. Însă nu ne obligă nimeni să le cumpărăm și putem întoarce în folosul propriu existența celei mai importante sărbători a lumii creștine. Ca formă de rezistență la simpla calitate de consumator, putem pregăti singuri tot ce își are un loc bine definit pe masa festivă. Iar dincolo de partea de pregătire domestică, indiferent dacă ne ducem sau nu la biserică, putem cu toții dedica măcar câteva minute semnificației Învierii.
Indiferent dacă în mintea noastră Isus a fost primul rockstar din istorie sau primul ascet desăvârșit al lumii care avea ulterior să devină creștină, simbologia Învierii are o forță care merge dincolo de granițele culturii creștine. Avem toți pe mesele de Paște oul roșu, un dublu simbol, al renașterii, dar al renașterii din suferință. Culoarea roșie cu care sunt colorate ouăle în lumea creștin-ordodoxă simbolizează, cum știm cu toții, suferința christică, sângele. Oul în sine simbolizează în accepțiunea ortodoxă însuși corpul lui Isus, care renaște, Învie, acceptând durerea.
Este probabil, așa cum majoritatea istoricilor sunt de acord, că oul a fost preluat ca simbol al renașterii în cultura creștină din culturile care au precedat-o – fapt care vorbește de la sine despre forța oului ca simbol al vieții. Vorbim, probabil, de cel mai încărcat de forță și de semnificație simbol al lumii, invocat începând cu teoriile legate de nașterea universului, tranzitând mentalul alchimiștilor, al artiștilor, al esoteriștilor, și ajungând până la Jung, care credea că oul conține în el însăși natura divină perfectă. Totodată, simbol al naturii, al nașterii și renașterii, al revenirii la viață, al transformării, pe care o putem extinde și asupra ființei noastre, fizice și spirituale.
Nu strică să ne împrospătăm memoria: „paște” înseamă tot renaștere. La originea etimologiei sale se află „pasha”, în aramaică, de unde a devenit „pasha” în greacă și latină, iar toate au ca rădăcină comună un cuvânt din ebraică, Pesah, care înseamnă a depăși, a trece (paștele evreiesc simbolizează eliberarea poporului evreu de către Moise). Preluat în cultura creștină, el a căpătat un plus de semnificație, indicând trecerea de la moarte la viață pentru Isus, dar și trecerea la o viață nouă, liberi de păcat, pentru creștini, în urma sacrificiului christic. Într-un sens mai larg, o viață mai virtuoasă, în care suferința, intrinsecă vieții, poate duce în final la o anume evoluție înspre mai bine.
Iată de ce, în afară de a ne reuni cu cei dragi la masă, Paștele poate fi un punct și de la capăt în a deveni mai buni cu noi și mai deschiși față de ceilalți, mai prietenoși cu natura și tot ce ne înconjoară, animat sau nu. Ne putem propune asta exact în momentul când ciocnim ouăle, în plus față de simpla pronunțare a formulei rituale asociate momentului.
Ouă roșii, ouă Faberger, ouă de ciocolată
Ouăle roșii par să fi apărut odată cu primii creștini, mai precis în Grecia via Creta, kokkina avga. Acest obicei cu puternice valențe simbolice avea să prindă apoi rădăcini în arealul care ulterior va deveni ortodox. În lumea apuseană, chestiunea ouălelor de Paște a căpătat în timp valențe mai practice: în evul mediu oamenii își dăruiau între ei ouă de găină, uneori decorate, după cum ne spune un important cercetător american, Wilson D. Wallis. În Germania, explică tot el, nobilii ofereau slujitorilor ouă de găină la Paște, obicei de unde s-a extins la nivelul maselor.
Casele nobiliare au început să elaboreze apoi ouăle în forme care mai de care mai ingenioase: ouă artificiale decorate cu metale prețioase. Transformând oul din simbol spiritual în obiect decorativ. Această tendință a culminat, în epoci ceva mai apropiate nouă, aproape de secolul XX, cu crearea renumitelor ouă Faberger dedicate familiei țarului.
Cam tot în acea epocă, în țările occidentale – oameni mai practici și cu picioarele pe pământ, apăreau ouăle de ciocolată. Creatorul lor este nu mai puțin renumitul patiser olandez van Houten, inventatorul prafului de cacao pe care îl știm cu toții. El a inventat un tipar în care dădea formă celor două jumătăți ale oului, pe care le unea apoi adăugând înăuntru o mică surpriză.
„Oul occidental” de ciocolată a înglobat în el toate tendințele culturale ale epocilor pe care le-a parcurs de la apariția sa – de la opulența epocilor trecute până la materialismul și consumismul contemporan. Astăzi, este practic lipsit de o încărcătură simbolică, îl asociem cu Paștele în tandem cu iepurașul și cam atât, un obiect decorativ pe masă sau un status simbol, când e creat artizanal.
În schimb, „oul răsăritean” ortodox conservă mult mai bine simbolistica renașterii prin suferință. Este neclar în ce măsură a contribuit la asta și izolarea perimetrului geografic răsăritean înainte de 1990. Mult mai evident este că, odată cu deschiderea granițelor, și ouăle încep să devină, din roșii, de toate culorile. Pare deocamdată doar o notă complementară, pentru că la nivel vizual ouăle roșii domină.
Roșu, încondeiat sau de ciocolată, simbolistica oului promite să rămână eternă și depinde doar de noi să o pătrundem. Ne-am născut fizic tot dintr-un fel de ou, mai puțin perfect, care a avut nevoie să fie fecundat. Dar putem renaște prin spirit inclusiv reflectând o clipă la ouăle roșii de pe masa de Paște. Ne-am născut ca să renaștem, spunea Pablo Neruda, un cunoscut poet cilian premiat al premiului Nobel. Ca să ne naștem cu adevărat e nevoie să renaștem, îi răspundea peste ani Aldo Carotenuto, un ceva mai puțin cunoscut filosof și psihanalist italian. Nașterea sau renașterea, oul sau găina?
Sursa foto: greekcitytimes.com
