Sursa foto: Pexels
Excesul ponderal și obezitatea sunt, de multă vreme, evaluate pe baza indicelui de masă corporală (IMC), care raportează înălțimea la greutate, pentru a determina riscurile pentru sănătate ale unei persoane. Un indice mai mare de 30 definește obezitatea, iar valori cuprinse între 25 și 29,9, indică supraponderalitatea. Valorile sunt validate de Organizația Mondială a Sănătății.
O comisie internațională a propus însă, o definiție revizuită a obezității care să se concentreze pe modul în care excesul de grăsime corporală afectează organismul, în funcție de circumferinței taliei, înainte de simpla calculare a IMC. Această nouă definiție, publicată pe 14 ianuarie în revista The Lancet Diabetes & Endocrinology, ar putea schimba paradigma modului în care sunt evaluați cei aproape un miliard de adulți, din întreaga lume, care sunt considerați obezi, conform criteriilor de evaluare ale IMC.
De ce nu mai este suficient IMC
IMC (Indicele de Masă Corporală) este o măsură utilizată frecvent pentru a evalua greutatea unei persoane în raport cu înălțimea sa, oferind o estimare generală a nivelului de grăsime corporală. Formula utilizată pentru calcul este: IMC = greutatea (kg) ÷ [înălțimea (m)]²
Principalul avantaj al IMC este ușurința de calcul. Tot ce trebuie să știi despre IMC-ul cuiva este o scară și o riglă. Un alt avantaj al utilizării IMC ca indicator de bază al sănătății într-un cadru clinic este că acesta a fost folosit de zeci de ani în multe studii de cercetare, care au arătat în mod constant că, IMC mai mare este asociat cu o serie de boli cronice, inclusiv diabetul de tip 2, hipertensiunea arterială, colesterol ridicat, boli de inimă și cancer. În schimb, scăderea IMC are ca efect o reducere a acestor riscuri.
În ciuda utilizării omniprezente a IMC de către profesioniștii din domeniul sănătății, este departe de a fi o măsură perfectă. Pentru început, măsoară greutatea totală, mai degrabă decât greutatea țesutului adipos. Asta înseamnă că persoanele musculoase, inclusiv sportivii, pot avea IMC ridicat și ar putea fi considerate pe hârtie ca fiind obezi, când în realitate nu au prea multă grăsime corporală. Pe de altă parte, un individ ar putea avea IMC normal, dar are o proporție nesănătoasă de țesut adipos.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
Unii critici cred, de asemenea, că ar trebui să existe o separare între cei care au obezitate, așa cum sunt definite de anumite criterii, și cei care suferă de consecințe asupra sănătății ca urmare a obezității, deși în ambele cazuri valorile IMC vor fi identice.
Circumferința taliei, criteriul principal
Măsurarea circumferinței taliei pare a fi o metodă mai bună de a determina dacă o persoană are, sau nu, exces de grăsime corporală. Strategia propusă de o comise de 58 de experți din întreaga lume, propune ca obezitatea să fie definită diferit față de cea tradițională în două moduri.
În primul rând, în loc să folosească IMC pentru a defini obezitatea, autorii propun ca valoarea raportului dintre înălțime și greutate să fie parte dintr-o evaluare de screening inițial pentru a determina cine ar trebui să fie evaluat pentru excesul de grăsime corporală. Aceste metode, ulterioare de evaluare, includ măsurarea circumferinței taliei, determinarea raportului talie-șold, măsurarea densității osoase, pentru a afla procentul de grăsime corporală.
În al doilea rând, comisia propune diferențierea celor care au obezitate în două grupuri. Primul este format din cei care sunt „obezi clinic”, definiți ca fiind cei care au deja semne de obezitate care le afectează sistemele corpului. Persoanele care au obezitate și, de asemenea, au diabet sau boli de inimă, sau care se confruntă cu dureri articulare sau de spate, sau alte afecțiuni medicale asociate obezității, ar fi considerate obeze clinic, diferiți de cei cu un IMC peste limitele normale, dar fără afecțiuni asociate, care „obezi preclinic”. La aceștia din urmă obezitatea este un factor de risc și ar trebui tratată ca atare pentru a reduce riscul apariției unor afecțiuni cronice.
Schimbarea propusă în definiție ar putea ajuta, de asemenea, la reducerea stigmatizării în jurul obezității, astfel încât aceasta să fie tratată ca o afecțiune medicală cronică și ar putea schimba abordarea asigurărilor de sănătate, dar și grupurile țintă pentru teste de screening preventiv
Grăsimea abdominală, cea mai periculoasă
Grăsimea de pe abdomen, cunoscută și ca grăsime viscerală, este considerată cea mai periculoasă pentru sănătate deoarece se acumulează în jurul organelor interne (ficat, pancreas, intestine) și influențează negativ funcționarea acestora. Spre deosebire de grăsimea subcutanată (cea aflată sub piele), grăsimea viscerală este mai activă metabolic, eliberând compuși care pot crește riscul unor afecțiuni grave.
Grăsimea viscerală eliberează citokine proinflamatorii, care duc la inflamație cronică în organism. Inflamația este un factor de risc pentru boli cardiovasculare, diabet de tip 2 și anumite tipuri de cancer.
Este dovedit că aceeași grăsime abdominală duce la dezvoltarea rezistenței la insulină, ceea ce înseamnă că celulele corpului devin mai puțin sensibile la efectul insulinei. Acest lucru determină creșterea glicemiei și, în timp, poate duce la diabet de tip 2.
Riscul cardiovascular crescut este asociat cu creșterea nivelului de colesterol rău (LDL) și trigliceride, precum și cu scăderea colesterolului bun (HDL). Acești factori contribuie la formarea plăcilor de aterom pe vasele de sânge, crescând riscul de infarct miocardic, accident vascular cerebral și hipertensiune arterială.
Grăsimea acumulată în jurul ficatului poate duce la steatoză hepatică non-alcoolică (ficat gras), care crește riscul de insuficiență hepatică sau ciroză. În plus, afectează funcționarea pancreasului, perturbând producția normală de insulină.
Grăsimea viscerală eliberează hormoni și substanțe chimice care perturbă echilibrul hormonal, inclusiv leptina (care reglează foamea) și adiponectina (care ajută la procesarea glucozei și acizilor grași). Acest lucru poate duce la creșterea apetitului și acumularea suplimentară de grăsime. Nu în ultimul rând, depozitele adipoase abdominale sunt legate de precocitatea instalării bolii Alzheimer.
Valori critice și raportul talie-șold
Măsurarea circumferinței taliei este o metodă simplă de evaluare a riscului. Valorile considerate cu risc sunt:
- Femei: peste 80 cm
- Bărbați: peste 94 cm
Raportul talie-șold este un alt indicator foarte util de evaluare. Un raport mai mare de 0,85 pentru femei și 0,9 pentru bărbați indică un risc crescut pentru apariția afecțiunilor asociate excesului ponderal și obezității.
O dietă care urmărește scăderea în greutate trebuie să se focalizeze pe acele măsuri care reduc grăsimea viscerală, și să promoveze schimbări durabile în stilul de viață, nu doar pierderea temporară în greutate. Grăsimea viscerală este direct influențată de excesul caloric. Crearea unui deficit caloric moderat (500-750 kcal/zi) prin reducerea porțiilor sau alegerea alimentelor cu densitate calorică mică (fructe, legume, carne slabă) este esențială.
Postul intermitent (cum ar fi 16/8 – post timp de 16 ore și mâncat în 8 ore), poate reduce eficient grăsimea viscerală, la fel și un consum preponderent de alimente bogate în fibre. Fibrele solubile, cum sunt cele din ovăz, semințe de in, leguminoase și fructe, reduc grăsimea viscerală prin scăderea absorbției grăsimilor și menținerea senzației de sațietate.
Un factor important care favorizează acumularea de grăsime pe abdomen este stresul. Nivelurile ridicate de cortizol (hormonul stresului) favorizează acumularea grăsimii viscerale. Activități precum yoga, meditația, tehnicile de respirație și chiar activitățile recreative pot reduce stresul și îmbunătăți sănătatea generală, în cadrul unui stil de viață echilibrat.
