Cum a fost la Bucharest Street Food Festival, ediția de primăvară / De ce un reporter poate fi, uneori, indezirabil, deși bine intenționat

Când am citit articolul publicat de colegii mei pe G4Food despre Bucharest Street Food Festival mi-am zis că neapărat trebuie să îmi fac timp să ajung acolo, pe Șoseaua Kiseleff, unde au fost amplasate, unul lângă altul, zeci de truck-food-uri, cea mai avansată formă de comerț stradal ambulant de până acum. Dacă greșesc, vă rog să mă corectați. 

Așadar, Șoseaua Kiseleff, duminică, ora 11. Pătrund în perimetrul festivalului dinspre Piața Victoriei. Beau o cafea, chiar la primul stand mobil: 15 lei/Espresso lung. „Mergem prin țară, pe la festivaluri”, reușesc să obțin o primă replică, în demersul meu de documentare. Mă gândesc să-i propun tipului să facem un scurt interviu, dar mă abțin, sunt năzuros: când am zeci de truck-food-uri înaintea mea, cu ofertă grea: burgeri, paella, tacos, cărnuri din belșug, să-mi pierd timpul lângă o cafetieră? 

Îmi iau paharul cu cafea și înaintez sigur pe mine și pe șansa mea: voi documenta cel puțin cinci povești neapărat fascinante. Trec pe lângă standurile mobile ca un general care inspectează trupele. Acolo, sunt clătitele. Dincolo, burgerii. Iată și o mică jucărie pe roți de unde ești servit cu vin spumant. „Ce poveste trebuie să ascundă bijuteria asta de unde izvorăsc licorile binecuvântate”, îmi spun, mergând mai departe, printre oameni și arome. 

Aliniamentul de truck-food-uri se întinde până aproape de intersecția cu strada Abrud. „Mamă, ce bogăție pentru papilele gustative și pentru curiozitatea unui reporter de teren, ahtiat în egală măsură după bunătăți și după informații inedite.”

Mă așez pe o bancă, la umbră, fac o probă de sunet la telefonul mobil și formulez, mental, câteva întrebări pentru interlocutorii pe care abia aștept să-i abordez. Ceva simplu, firește, să scot epicul din omul cu truck-food. 

Așadar, la treabă! Nu-i timp de pierdut. Prima tentativă: „Trebuie să vorbiți cu șeful.” „Unde e șeful?” „Nu a venit, încercați mai târziu. Noi avem aici cinci camioane, unul lângă altul.”

A doua tentativă: „Vorbiți cu șeful, e acolo la masă, cel în cămașă albă.” „E cu mai multe persoane. Poate poartă o discuție de afaceri.” „Nu, stă la șpriț.” Plec mai departe. Cum să deranjez un patron care stă la șpriț? 

A treia tentativă: „Vorbește tu, Mircea.” „Dar de ce mă bagi pe mine la înaintare?” A patra tentativă: „Eu sunt patronul, dar nu știu ce să spun.” Și au mai fost alte câteva tentative: „Noi suntem angajați, noi nu vorbim, trebuie să vină șeful.”

În cele din urmă, ajung la o gelaterie. Patru băieți mărunțesc cu niște lopețele metalice fructe care intră în compoziția înghețatei. Fac zgomot, strigă, atrag atenția. E coadă la înghețată. Unul dintre ei, Cosmin, iese și se lasă filmat, în timp ce îmi spune câteva chestii. Are 19 ani și e TikTok-er. Vorbește dezinvolt. Ce îmi trebuia mie. O să scriu un articol separat despre el. 

Merg mai departe. Un stand cu produse vegane. „Șefa nu e aici, puteți lăsa un număr de telefon.”

Mă întorc la tipul cu vinuri spumante: „Mergeți la colegul meu, e la camionul din alveolă, cu băuturi, el știe mai bine.” Nu, nu mă duc, fiindcă mă tem să nu fiu trimis la vreo cramă situată la câteva sute de kilometri distanță de București.

Fac câteva poze și ies din incinta festivalului. Lucruri bune: bucureștenii au participat masiv la acest festival. S-au pus la rând, mai toate standurile mobile aveau câteva persoane în față, așteptând produsul comandat.  Angajații își mișcau mâinile cu rapiditate, ca să onoreze prompt comenzile. Ofertă diversificată, pentru toate gusturile. Prețurile? Nu știu să vă spun. Prețul, la astfel de evenimente, e o informație pe care o afli acolo, la fața locului. 

Un reporter, drept vorbind, este indezirabil în această relație directă comerciant – client. Reporterul nu oferă nimic: nu prepară burgeri sau clătite, nu ajută la încasările imediate. Aici e despre satisfacerea unor pofte culinare, că de aia iese omul din casă, și despre câștigat bani, că de aia vine antreprenorul cu un truck-food, la un festival gastronomic. La ce bun un ins care te filmează, ca să te pună pe YouTube? Pierdere de vreme, nu-i așa? 

Pe de altă parte, îmi plac și mie burgerii, dar la fel de mult îmi place să aud și poveștile antreprenoriale ale celor care fac și vând acești burgeri, cu ocazia unui eveniment street food. Poate le voi afla la ediția de toamnă.