Foto: Pexels
Frații Cristian și Florin Cetățeanu studiază istoria cafelei pe actualul teritoriu românesc și scot la lumină multe istorii interesante despre această băutură.
De la ei am aflat că, de Sfântul Vasile, mulți dintre boierii țărilor române își “opăreau” supărarea în cafele:
“Despre Napoleon se spune că ar fi lansat următorul aforism referitor la șampanie: „În caz de victorie, o merit, iar în caz de înfrângere, am nevoie de ea”. Desigur, Napoleon se gândea la bătăliile câștigate sau pierdute pe câmpul de luptă – în ambele cazuri prezența șampaniei fiindu-i necesară.
Dar la fel se petreceau lucrurile și cu boierii Țărilor Române din timpul domniilor fanariote, numai că aceștia, în locul șampaniei napoleoniene, aveau nevoie de cafea. Cafea la ibric, desigur!
„În ajunul anului nou, toți veliții boieri, administratorii și directorii tribunalului domnesc, din cele trei clase, se adunau în sala de audiență a palatului domnesc. Acolo fiecare depunea în mâinile marelui Postelnic însemnele funcției sale, precum bastonul de argint sau alt însemn, și se retrăgea „cu inima înghețată”.
În acea noapte Domnul, cum găsea cu cale sau cum îl îndemna capriciul, regula soarta fiecăruia din aceștia, care așteptau tremurând de grijă și nerăbdare, cei mai mari trăgând cu urechea pe la ușile camerelor domnești, cei mai mici ghemuiți pe scările, beciurile și curtea palatului. Aprozii erau adunați toți, pentru a fi gata să împartă ordinele domnești.
Meterhanelele și tarafurile umpleau strada, pentru a însoți fiecare pe aprozii care aveau să ducă ordinal domnesc. Până în ziuă, Vodă trimitea fiecăruia acasă sau confirmare în aceeași funcție pe anul viitor, sau o-naintare, sau o nouă numire. Pe lângă decret, li se mai trimitea însemnele funcției și un caftan.
Mai totdeauna aprodul ieșea din curtea palatului, ținându-l de gât și sărutându-l [pe] fericitul boier, care nu mai putea de bucurie, iar meterhaneaua sau taraful se ținea după ei.
Ajuns acasă, boierul primea din mâna aprodului decretul domnesc și semnele funcției, le săruta, apoi îmbrăca caftanul, da mesagerului cuvenitul bacșiș, iar muzica țiuia de răsuna mahalaua. Dacă erau lăutari, auzeai cântând versurile repetate de ei până în timpul bătrânilor noștri:
Chiu și vivat fericit!
Boierul s-a căftănit
Chiu, chiu, chiu și ha, ha, ha,
Trăiască Măria Sa!
Cât îi șade de frumos
Cu șalvari de merinos,
Cu anteriu de citarea
Și cu fes de Indernea [Edirnè – n.n.].
Parcă-i pașa din Rusciuc,
Când bea cafea și ciubuc!
Chiu, chiu, chiu și ha, ha, ha,
Trăiască Măria Sa!
[…]
Iar acei boieri care nu primeau nimic, deși își depuseseră în ajun însemnele funcției ce avuseseră în anul expirat, rămâneau cu ahtul [durerea – n.n.] la inimă. Se duceau acasă plouați, unde începeau bocetele cucoanei. Își opăreau paraponul [supărarea – n.n.] în cafele, oftau de sărea din ciubuc cât colo cărbunele și tutunul, și cugetau cu amărăciune cât de iute se învârtește roata lumii: n-apuci să te deprinzi sus, și bâldâbâc jos!”1]
Textul de mai sus este un articol publicat într-un număr al ziarului „Universul” din anul 18912], preluat apoi în Uricariul lui Theodor Codrescu (1819-1894).
Versurile cu „Chiu, chiu, chiu și ha, ha, ha / Trăiască Măria Sa” („Cântec vechi”) sunt din canțoneta comică „Barbu Lăutarul” de Vasile Alecsandri: „Hei!… în vremea boierilor cu ișlic și cu anteriu ca mine, ce de mai veselii! Ce bancheturi! Când se căftănia vr-un boier se ducea bărbier-bașa de-l rădea cu bricele cele de mărgean în cerdacu casii, și eu mă duceam la el cu tarafu meu de-i ziceam: «Și la mai mare, vere!…». El îmi umplea fesu de galbeni și eu îi cântam, după cum se obișnuia pe atunci:”3] Și Barbu Lăutaru interpreta „Cântec vechi”, ale cărui versuri le-ați citit mai devreme.
Dar dacă la Napoleon era vorba despre bătălii câștigate sau pierdute pe câmpul de luptă, la boierii români era vorba de lupte câștigate sau pierdute, în marea lor majoritate, în culise: „Toți aceștia [boierii – n.n.], când se apropia Sfântul Vasile [1 ianuarie – n.n.], erau în friguri, fiecare după cum își știa faptele sau proptelele la curte.”4]
Așa că, boierul din perioada fanariotă spunea / gândea practic despre cafea același aforism pe care îl spunea Napoleon despre șampanie:
„În caz de victorie (a redobândit postul sau a fost înălțat în rang) – o merit”:
„Parcă-i pașa din Rusciuc
Când bea cafea și ciubuc!”
„În caz de înfrângere (a fost retrogradat sau nu a mai primit niciun post) – am nevoie de ea”: „Își opăreau paraponul în cafele.”
Un corolar al celor de mai sus: Cafeaua îl însoțea (pe boier) atât la bucurie, cât și la tristețe!”
Legendă:
1] Codrescu, Theodor: Uricariu sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, vol. XVII., Tipografia Buciumului Roman, Iassi, 1891, p. 397-399.
2] Grandea, Gr. H.: Anul Nou la vechile Domnii, „Universul”, București, An VIII., Nr. 2, Vineri, 4 Ianuarie 1891, p. 1-2.
3] Alecsandri, Vasile: Teatru, vol. II, Editura Librăriei LEON ALCALAY, București, 1908, p. 5.
4] Codrescu, Theodor: Op. cit., p. 397.
