FOTO: Dreasmtime/ Dmitrii Pichugin
Cafeaua turcească nu este considerată o simplă băutură. Este un ritual social, o formă de ospitalitate și un fragment de istorie vie. De aproape 500 de ani, ceștile aburinde au adunat prieteni, au legat povești și au oferit șansa de a citi destinul în zaț. UNESCO a recunoscut tradiția ca parte a patrimoniului cultural imaterial al umanității, notează CNN.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Povestea cafelei turcești începe în Yemen, unde misticii sufi o consumau pentru a rămâne treji în timpul rugăciunilor de noapte. După cucerirea Yemenului în 1538, boabele de cafea au ajuns rapid la Constantinopol. În mai puțin de două decenii, primele cafenele – numite kahvehane – se deschideau în oraș.
Cafeaua nu era doar un stimulent. Ea aducea oamenii împreună, iar metoda cezve-ibrik, transmisă din Etiopia, a devenit marca distinctivă a tradiției otomane.
Cafeaua care stârnea suspiciuni
Succesul ei nu a fost lipsit de controverse. Conducători religioși și politici se temeau de cafenele, considerate locuri unde se nășteau idei radicale. În Mecca, băutura a fost interzisă pentru o vreme. Nici în Europa nu era privită cu ochi buni. În Anglia secolului al XVII-lea, regele Carol al II-lea a încercat să le închidă, suspectând discuții „trădătoare”.
Totuși, cafenelele au supraviețuit, iar cultura lor a schimbat felul în care comunitățile socializau.
Ritualul unei cești perfecte
Prepararea cafelei turcești cere răbdare și precizie. Boabele măcinate foarte fin sunt „gătite” în apă, într-un cezve așezat pe jar sau pe nisip încins. Spuma densă de la suprafață este semnul calității. Cafeaua se servește fierbinte, alături de un pahar cu apă pentru curățarea papilelor și o bucată de rahat pentru echilibrarea gustului amar.
Obiceiul cere ca băutura să fie savurată încet, nu grăbită, pentru ca zațul să se așeze pe fundul ceștii.
Destinul ascuns în zaț
După ce cafeaua este băută, începe un alt ritual – ghicitul în cafea, cunoscut sub numele de tasseografie. Ceașca este răsturnată pe farfurioară, iar formele lăsate de zaț sunt interpretate în povești. Un pește poate aduce noroc, un păsăroi sugerează o călătorie.
Deși islamul descurajează practicile de divinație, cititul în cafea este privit ca un joc social, o poveste spusă între prieteni. „Oamenilor le place să audă lucruri bune despre ei”, spun localnicii.
În Turcia, invitația „hai la o cafea” nu se referă la orice tip de băutură. Ea înseamnă ospitalitate, împărtășire și timp petrecut împreună. În tradiția locală, chiar și cererile în căsătorie sunt legate de cafea: mireasa pregătește o ceașcă pentru mire și familia lui, uneori presărând sare pentru a-i testa răbdarea.
De la Bosfor la Londra
Prin intermediul comercianților otomani, cafeaua a ajuns în Europa Occidentală. La Londra, în 1652, primul local care servea cafea a fost deschis de un grec care lucrase pentru un negustor din Smyrna, actualul Izmir. Cafenelele londoneze erau numite „universități de un penny” pentru că, la acest preț, clienții puteau bea cât doreau și discuta politică sau afaceri.
Astăzi, cafeaua turcească se confruntă cu un paradox. Mulți tineri o văd ca pe o băutură a părinților, rezervată întâlnirilor de familie. Unii gastronomi cer adaptarea ei pentru gusturile moderne, alții insistă că tradiția trebuie protejată așa cum este.
În Istanbul, locuri precum Mandabatmaz, Nuri Toplar sau celebrul Hafız Mustafa păstrează autenticitatea ceștii pregătite lent, cu spumă densă și servită cu lokum.
Cafeaua turcească rămâne mai mult decât o băutură. Este o combinație de ospitalitate, istorie și ritualuri transmise din generație în generație. Fie că este sorbită într-o casă din Anatolia sau într-o cafenea din Istanbul, fiecare ceașcă spune o poveste.
În zațul rămas pe fundul porțelanului, turcii găsesc nu doar simboluri ale destinului, ci și amintirea unei tradiții care leagă trecutul de prezent.
