Sursa foto: Unsplash Bucătăria lui Don Quijote
„O oală cu ceva mai multă carne de vacă decât de berbec, carne tocată în majoritatea nopților, ‘duelos y quebrantos’ sâmbăta, linte vinerea, un pui duminica…” Niciodată o frază atât de scurtă nu a ascuns atâtea informații gastronomice ca aceasta. Miguel de Cervantes, în Don Quijote, face o descriere realistă a momentului în care trăia. Citind printre rânduri se poate înțelege cum era societatea la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. Sub toate aspectele, dar noi vom vorbi doar de cele gastronomice.
Don Quijote descrie o lume a simplității gastronomice, relatează fogonesenlahistoria. Oamenii de rând mâncau doar din nevoia de a se alimenta. Este lumea cavalerilor, aflată între austeritate și o sărăcie autentică. Masa în sine era puțin dotată (câteva farfurii, fără tacâmuri și cupe simple), în ton cu produsele simple care se puneau pe ele. Pentru cei bogați, gustul epocii se îndrepta mai mult spre mese abundente decât spre cele rafinate. Vorbim de o perioadă istorică în care foamea era o prezență zilnică.
Nunțile lui Camacho
Mâncare servită, dar mai ales cantitatea ei, era o chestiune de prestigiu. Indica puterea de cumpărare a gazdei, care dispunea de suficientă mâncare și chiar îi mai rămânea. La aceste mari sărbători sau mese sociale bogate, cei nevoiași se săturau de obicei din resturi. De aceea Sancho se apropie de masa de la nunțile lui Camacho, sperând că, în bucuria momentului, i se va permite să înmoaie un colț de pâine în una dintre acele impresionante oale.
Dar nu doar că este invitat să mănânce, ci este încurajat să „ia o găină sau două”. „Preparatele de nuntă erau rustice, dar atât de abundente încât puteau susține o armată”. Cincizeci de bucătari, un vițel umplut, cantități mari de mirodenii, șase oale mari, în care încăpeau întregi berbeci, iepuri, găini, gâște, păsări și vânat de tot felul. În plus, burdufuri de vin, grămezi de pâine albă (într-o vreme când cea obișnuită era neagră), stive de brânzeturi și cazane de ulei pentru prăjit, probabil dulciuri, cum ar fi fructe prăjite.
Pentru Don Quijote și Sancho, nunțile lui Camacho reprezintă apogeul alimentar. În mod obișnuit ei doar supraviețuiesc de pe o zi pe alta. Sancho este mereu preocupat de mâncare, bucurându-se de momentul mesei, chiar dacă e reprezentat doar de o bucată de pâine cu brânză, tocmai pentru că întotdeauna e flămând. Dar să revenim la citatul de la început, unde se descrie alimentația epocii. Oala „cu ceva mai multă carne de vacă decât de berbec” este o tocană în care găsim diferite tipuri de carne, năut sau alte leguminoase, ceapă și alte legume, ierburi aromatice și, în cele mai bogate, chiar carne de pasăre. În casele mai înstărite, oala conținea mai multă carne, iar în cele sărace, mai multe leguminoase și legume.
Hrana cotidiană a lui Don Quijote
Aproape în fiecare noapte, Don Quijote mânca salpicón, un fel de mâncare preparat din resturile oalei de la prânz. Adăuga cantități mari de ceapă la resturile de carne sfărâmată, unele leguminoase și uneori napi. Vorbim de patrimoniul culinar și cotidian din Spania lui Cervantes. Putem asemăna acest fel de mâncare cu rețeta de „ropa vieja”, un fel de mâncare popular care folosește tot resturile din tocană și este un exemplu de bucătărie săracă și de utilizare a resturilor.
Vinerea, ca un bun hidalgo creștin, Don Quijote practica abstinența. Mânca linte fără multe condimente, gătită doar cu legumele de sezon (din grădină), gătind rețete de linte de primăvară sau de toamnă, în funcție de legumele care creșteau în fiecare anotimp.
Sâmbetele și duminicile
Sâmbăta, în bucătăria lui Don Quijote se mânca „duelos y quebrantos”, un fel de mâncare tradițională preparat cu ouă (2 de persoană), creier de miel, șuncă sau slănină și bucăți de carne de porc prăjite. Originea acestui nume nu este cunoscută cu certitudine, dar se spune că este legată de obiceiurile alimentare ale noilor creștini, proveniți din vechii evrei . Consumul de carne de porc sâmbăta ar fi fost o dublă încălcare a legii religioase evreiești, deoarece cei care îl consumau, deși aparent creștinați, încălcau religia strămoșilor lor. De aici și denumirea de „duelo” (doliu) deoarece făceau ceea ce era interzis (consumul de carne de porc) și „quebranto” (slăbiciune) în fața normelor evreiești.
Duminica, ziua de sărbătoare a săptămânii, de odihnă, se mâncau pui, fie vânați, fie crescuți la moșia hidalgo-ului, gătiti în diferite moduri și menționați în multe rețete și romane ale vremii. De exemplu, gătiți în „mirrauste” sunt delicioși. Această rețetă este cea a unui sos menționat de Ruperto de Nola în 1520, făcut din migdale, zahăr și supă de pasăre. Cervantes prezintă panorama unui moment istoric. În bucătăria lui Don Quijote care se îmbină obiceiuri gastronomice foarte bogate și complexe, unele moștenite de la arabi și altele de la evrei, dar și altele din bucătăria tradițională a vechilor creștini, obținând o fuziune gastronomică. De-a lungul paginilor din Don Quijote apar diverse rețete de bucătărie, din zona spaniolă La Mancha, care cuprinde toate produsele epocii și toate clasele sociale.
