Combaterea obezității infantile în România: O abordare socială (Op-ed de Dan Radu Poenaru)

Zilnic primim vești despre tot felul de evenimente care aparent au potențialul de a ne influența viețile în mod negativ. De la date economice (de obicei alarmante), la politică, război, injustiție socială până la efectele dramatice ale schimbărilor climatice. În consecință, starea noastră de spirit oscilează între teamă și neîncredere, indignare sau frustrare. Cu timpul însă această situație devine pentru noi normalitate, emoțiile scad în intensitate, devenim apatici, aproape indiferenți.

Cel puțin asta am crezut până când, recent, am citit un studiu despre prelevanța obezității infantile, considerată una dintre cele mai grave probleme de sănătate din secolul XXI, asta deoarece între 1975 și 2016 a fost observată o creștere de opt ori a poverii obezității la grupa de vârstă între 5 și 19 ani. Deși obezitatea infantilă este mai răspândită în țările dezvoltate, prevalența crește chiar și în țările în curs de dezvoltare. În prezent aproximativ 18,5% dintre Europeni (categoria de vârstă 5 – 19 ani) intră în această categorie.

Sunt lucruri în general cunoscute, dar la copiii din România a existat o ușoară creștere până în anul 2020 când a avut valoarea de 165.94%000 locuitori, apoi a crescut semnificativ până la 196.14%000 de locuitori în anul 2021, respectiv 173.02%000 de locuitori în anul 2022.

Cum spuneam, este o tendință cunoscută, cu toate acestea articolul m-a marcat așa cum nu credeam că o știre are încă potențialul să o facă. Mai exact mă încearcă un sentiment de tristețe realizând că în spatele cifrelor se ascunde suferința unor copii fără copilărie, asta deoarece le este mult mai greu (dacă nu imposibil) să facă anumite activități, să se implice în jocuri care necesită efort fizic, a unor tineri îmbătrâniți prematur (cu risc crescut pentru cel puțin 13 tipuri de cancer, diabet, boli cardiovasculare și depresie). 

Sunt trist pentru că mă gândesc la părinții ai căror copii au o speranță de viață mai scăzută decât au avut-o bunicii mei. Te confrunți ca părinte cu o astfel de situație? Dacă răspunsul este afirmativ, preocupările tale în legătură cu sănătatea copilului tău sunt valide. 

Am ales această introducere în speranța că această imagine va genera un răspuns emoțional mai puternic decât datele statistice, care cu toate că sunt reale și relevante, pot fi reci și impersonale în comparație cu imaginea unui om care suferă.

Pentru că dacă dorim să schimbăm ceva prima condiție este să devenim conștienți că avem o problemă. Și da, trebuie să ne intereseze pe toți pentru că ne afectează pe toți. Dacă nu vedeți cum gândiți-vă doar la bugetul asigurărilor de sănătate: în viitorul apropiat vom avem oare ca societate resursele financiare să îngrijim acești oameni? 

Demografic asistăm la o schimbare majoră, începând din 2022 trăiesc în lume mai mulți oameni cu vârstă peste 65 decât cu vârsta sub 5 ani. Populația Europei îmbătrânește, iar țara noastră este pe unul din primele locuri. În aceste condiții întrebarea care se pune este: cum va arăta piața muncii din România în următorii 10-15 ani? Va avea următoarea generație vitalitatea și energia de a susține economia?

Sigur, este o problemă extrem de complexă, prin urmare rezolvarea (măcar parțială) va trebui să fie sistemică. Însă oricât de complicate ar fi lucrurile trebuie început de undeva pentru că lipsa de acțiune și inițiativă nu este o opțiune.

Pe scurt, vă sugerez să considerați parcurgerea următorilor pași (sau etape):

1. Devenim conștienți de gravitatea situației și de faptul că situația actuală nu este sustenabilă. Motivul pentru care folosesc pluralul este convingerea că sănătatea precară a copiilor noștri este problema noastră a întregii societăți, nu doar a familiilor în cauză. Și atunci de la factorii de decizie din Ministerul Sănătății, cadre medicale alături de specialiști Ministerului Educației, profesori, educatori și chiar persoane din sectorul privat, toți putem contribui cu timpul sau cunoștințele noastre. Pentru că ajutându-i pe ei ne ajutăm de fapt pe noi, înțelegeți vă rog, copii despre care vorbim reprezintă viitorul nostru al tuturor.
2. Colectiv, ne asumăm responsabilitatea. Din punct de vedere etic și moral viața, bunăstarea și sănătatea copilului este în primul rând sarcina și responsabilitatea părințiilor. Dar pentru că suntem ființe sociale (ca instinct dar și ca organizare), aceste probleme transced familia și devin probleme sociale, caz în care cred că este și etic și moral să ne aducem aportul.
3. Educație. Cred că se justifică efortul de a dobândi cunoștințe de bază legate de nutriție, efectele unui stil de viață activ, etc. Numai în ultimii ani pe plan internațional au fost publicate zeci de studii care pot asigura o bază teoretică substanțială. Putem chiar găsi inspirație în succesul altora. De exemplu, lansată în 2015 în Marea Britanie “This Girl Can” este o campanie care a încurajat milioane de femei să participe la activități sportive. “ParticipACTION”, program inițiat în Canada la sfârșitul anilor ‘70 și revitalizat recent, promovează un stil de viață activ prin campanii media și parteneriate comunitare. Ar mai fi de amintit “Let’s MOVE” inițiativa Primei Doamne Michelle Obama în 2010.
4. Cereți ajutor. Sunt oameni care vă pot ajuta (medici, nutriționiști, profesori sau antrenori) trebuie doar să apelați la ei. O ființă umană este evident mult mai complexă decât să spunem, un automobil. Cu toate astea când aveți o problemă cu automobilul dv. acesta ajunge la mecanic, pe când o problemă legată de sănătate atât de complexă credeți că se poate trata acasă? 
5. Folosiți puterea grupului. Suntem ființe sociale, încercați să integrați copilul într-un grup activ, cu obiceiuri alimentare sănătoase. Obiectivele legate de menținerea unei greutăți optime vor înceta să pară imposibil de realizat.

Această abordare sistemică a problemei nu poate să nu considere și rolul autorităților. Sigur investiții în infrastructură sportivă ar fi binevenite dar acestea cer timp, ar fi o strategie pe termen lung, dar noi nu ne putem permite să așteptăm. 

Sunt însă inițiative (care cum spuneam la punctul trei au dat rezultate în alte țări) și care pot fi implementate pe termen scurt. Mă refer la introducerea unor programe educaționale (în școli, dar nu numai) coordonarea unor campanii media care să promoveze o viață sănătoasă și activă în rândul copiilor și tinerilor. De asemenea sectorul privat reprezintă o resursă care trebuie valorificată prin inițierea unor parteneriate și sponsorizări, iar pentru mai multă eficiență monitorizarea și evaluarea programelor existente. 

Cu siguranță, pot fi multe alte aspecte de considerat, dar poate pentru început nu este o idee rea să simplificăm lucrurile. Cum se spune “oricât de lung și greu este drumul, acesta începe cu un pas”.

Nu ezitați, nu trebuie să așteptați până mâine, puteți porni la drum chiar de astăzi.

Autor: Dan Radu Poenaru, Prodecan al Facultății de Educației Fizică, Sport și Kinetoterapie, Universitatea Româno-Americană

Dan Radu Poenaru este un specialist cu o vastă experiență în domeniul educației fizice, kinetoterapiei și motricității speciale. Absolvent al Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport în 1992, cu o dublă specializare în schi și scrimă, și-a început cariera ca profesor în cadrul aceleiași instituții. Ulterior, a activat în țări precum Canada, Statele Unite și Australia, aprofundându-și cunoștințele și competențele în domeniul recuperării sportivilor și al impactului traumatismelor asupra performanței fizice și psihice.

Această preocupare l-a condus spre o nouă specializare, obținând o licență în kinetoterapie și motricitate specială. Revenit în România, s-a alăturat corpului academic al Facultății de Educație Fizică, Sport și Kinetoterapie din cadrul Universității Româno-Americane din București, în calitate de prodecan, unde contribuie la formarea noilor generații de specialiști în domeniu.