Sursa foto: Pexels
Puține lucruri au rămas relativ neschimbate de la Miorița până în zilele noastre. Transhumanța oilor este unul dintre ele. Și nu este un fenomen exclusiv românesc. Spania, de exemplu, are și ea ciobanii și stânele ei. Și drumuri seculare pentru transhumanța oilor. La fel Andorra, Austria, Albania, Franța și alte tări europene.
Transhumanța oilor – înscrisă în 2023 pe Lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității
Transhumanța se referă la mișcarea sezonieră a oamenilor cu animalele lor între diferite regiuni geografice sau climatice. În fiecare an, primăvara și toamna, ciobanii organizează mișcarea a mii de animale de-a lungul căilor pastorale tradiționale. Se deplasează pe jos sau călare, conducând animalele cu câinii și uneori fiind însoțiți de familiile lor. O practică ancestrală, transhumanța provine dintr-o cunoaștere profundă a mediului și implică practici sociale și ritualuri legate de îngrijirea, creșterea și dresajul animalelor, precum și gestionarea resurselor naturale.
Un întreg sistem socio-economic s-a dezvoltat în jurul transhumanței, de la gastronomie la meșteșuguri locale și festivități care marchează începutul și sfârșitul unui sezon. Familiile au practicat și transmis transhumanța prin observare și practică timp de multe generații. Comunitățile care trăiesc de-a lungul rutelor de transhumanță joacă, de asemenea, un rol important în transmiterea acesteia, cum ar fi prin sărbătorirea traversărilor turmelor și organizarea de festivaluri. Practica este transmisă și prin ateliere organizate de comunitățile locale, asociații și rețele de ciobani și fermieri, precum și prin universități și institute de cercetare. Astfel, transhumanța contribuie la incluziunea socială, întărirea identității culturale și a legăturilor dintre familii, comunități și teritorii, contracarând efectele depopulării rurale.
Dosarul multinaţional „Transhumanţa, strămutarea sezonieră a turmelor” a fost depus la UNESCO în martie 2020 de Albania, Andorra, Austria, Croaţia, Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, România şi Spania. Era o extensie a unui element similar înscris în anul 2019 în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, „Transhumanţa, strămutarea sezonieră a turmelor de-a lungul traseelor migratoare în zona mediteraneeană şi în Alpi”, realizat la propunerea Austriei, Greciei şi Italiei. A fost aprobat în 2023 și astfel trashumanța este azi inclusă în patrimoniului cultural imaterial al umanităţii.
Obstacole moderne în calea transhumanței ancestrale. Cazul Cataloniei (Spania)
Din păcate transhumanța se îndreaptă către dispariție, susține LaVanguardia. Cel puțin în vestul Europei. Dezvoltarea rețelei moderne de transport, pasivitatea administrației locale și a guvernelor naționale și lipsa unei generații tinere care să preia meseria de păstor duc această activitate spre dispariție, în ciuda numeroaselor sale beneficii.
Originea drumurilor rurale, explică Joan Rovira, cercetător și promotor al drumurilor pentru transhumanță din Catalonia, este modul în care civilizația umană a început să se miște, “fiind primele căi de schimb de mărfuri și informații din istorie”. De atunci, importanța lor a fost esențială pentru toate straturile societății pretehnologice, sau cel puțin până la mijlocul secolului XX. Atunci a început declinul actual al transhumanței: “În anii 50-60 ai secolului trecut, odată cu schimbările istorice în obiceiurile de consum, oaia și capra, animale transhumante, au început să cedeze importanța vacii”. Carnea acestor animale a început să fie comercializată mai puțin, iar apariția țesăturilor sintetice precum lycra și nylonul a înlocuit industria lânii. “Înainte, doar în Catalonia erau 6 milioane de oi, iar acum dacă sunt 200.000 sunt multe”, subliniază Rovira. De asemenea, alți factori istorici implicați au fost mecanizarea progresivă și aratul câmpurilor, care au redus numărul de spații de pășunat și numărul de animale. În plus, extinderea industriei furajelor a înlocuit pășunatul tradițional.
Proteste ale ciobanilor atrag atenția asupra situației dificile
În Spania, în toamna anului 2023, sute de capre și oi au ajuns pe plajă, venind din munții Cerdanya de-a lungul unuia dintre miile de vechi drumuri ale turmelor, care odinioară conectau întregul teritoriul Cataloniei. Departe de a fi un traseu obișnuit pentru a hrăni animalele, de data aceasta, călătoria a avut un scop foarte diferit. A reprezentat un strigăt de protest al unui sector din ce în ce mai ignorat: cel al creșterii animalelor prin transhumanță.
Păstorii și-au condus turmele până la coastă, pe o distanță de 230 de kilometri, pentru a recupera traseul istoric al Drumului Maritim al Păstorilor și pentru a denunța că modul lor de viață este în pericol. “Transhumanța este în declin absolut”, afirma Joan Rovira, cercetător și promotor al drumurilor de transhumanță din Catalonia. “Starea actuală a păstoritului transhumant reflectă starea creșterii extensive a animalelor pe care o avem”, adaugă el. Joan Soler, geograf și consilier al asociației care a realizat această acțiune de protest este de acord cu această opinie, afirmând la rândul său: “Transhumanța este într-un moment foarte fragil, atât din punct de vedere material, cât și ideatic”.
Lupta păstorilor cu agricultura intensivă
Lumea rurală, ca parte a strategiei sale de modernizare și rentabilizare economică, este acum majoritar concentrată pe fermele intensive de creștere a animalelor, anulând progresiv metodele tradiționale ale unei minorități reziliente.
Și, deși unii fermieri au reușit să supraviețuiască până acum cu acest stil de viață, multe dintre problemele care afectează sectorul fac imposibilă continuarea acestei activități pentru generațiile viitoare. Principalul obstacol pe care îl denunță asociațiile din Catalonia este dispariția vechii rețele de drumuri pentru transhumanță, esențială pentru transportul și hrănirea animalelor. “Teritoriul a devenit fragmentat, și acest lucru face foarte dificilă practicarea transhumanței ca înainte”, comentează Soler.
Vechile drumuri au fost blocate de dezvoltarea infrastructurii, spațiile lor au fost invadate de culturi agricole sau au dispărut direct sub betonul construcțiilor private. Aceste probleme se constată mai mult în zona litoralului, în special în apropierea aglomerărilor urbane. Chiar și pentru protestul pe care l-au organizat, păstorii au trebuit să ceară intervenția forțelor de securitate pentru a putea circula. Ei au fost nevoiți să traverseze drumuri foarte circulate care odinioară erau căi ale turmelor. “În Catalonia, elementele arhitecturale sunt protejate, dar nu și drumurile păstorilor, fără de care nu ar fi fost posibil transferul elementelor de bază ale civilizației”, declară Rovira. Acum, majoritatea păstorilor transhumanți decid să utilizeze camionul pentru a transporta animalele, deoarece este foarte dificil să o facă pe jos și câștigă timp.
Soler crede că este posibilă o coexistență armonioasă între rețelele de drumuri pentru păstori și turme și infrastructurile moderne. Ar fi nevoie doar de respect și adaptarea rețelelor de transport moderne la drumurile vechi prin tuneluri, poduri sau subtraversări. ar acest lucru poate fi realizat doar dacă există voință politică, iar el avertizează că apatia și lipsa de sprijin din partea administrației sunt celelalte mari obstacole cu care se confruntă păstorii tradiționali în prezent.
Ce spun astăzi păstorii
Vocea păstorilor este, în acest punct, crucială pentru a înțelege esența problemelor actuale ale transhumanței. “Când vine vorba de autorizații, ți se cere practic aceeași documentație de parcă ai fi Pasqual (n.r. – o mare firmă de lactate din Catalonia)”, se plânge Marc Carcarons, păstor tradițional. Critica este împărtășită unanim de toți experții consultați. Și toți avertizează că acesta este principalul motiv pentru care mulți păstori ajung să renunțe la vocația lor.
Nu se plâng doar de cantitatea de documente de completat, ci și de timpul necesar pentru realizarea lor. De aceea, sectorul solicită simplificarea și accelerarea obținerii permiselor, unele dintre ele fiind considerate de Carcarons drept “inutile” și “absurde”.
Deși aceasta este principala cerere adresată guvernului regional catalan, nu este și singura. Ei cer ca guvernul să își îndeplinească partea sa din Legea drumurilor pentru păstori, să stabilească dreptul de trecere pe anumite proprietăți și să acorde recunoașterea socială și instituțională de care are nevoie transhumanța. Este un mod de viață, care trebuie respectat și cunoscut.
Daniel Giraldo, păstor: “Mi-am îndeplinit visul de a trăi în libertate”
Daniel are 40 de ani, este columbian de origine și unul dintre păstorii din generația tânără, care menține încă vie această formă de creștere tradițională a animalelor. Are deja 5 ani de când se dedică transhumanței în Catalonia și se autodefinește ca parte a unei generații neorurale, fiu al unor părinți de la oraș, venit la țară.
De ce a devenit păstor ? ”Am studiat agronomia și producția agricolă – spune el – și, împreună cu niște colegi, am decis să realizăm un proiect de teză care era o fermă complet autonomă. Începând de atunci, am descoperit această formă de creștere a animalelor, transhumanța mediteraneană și m-am mutat în Catalonia împreună cu soția mea pentru a învăța tehnica. Experiența mi-a plăcut atât de mult încât, în cele din urmă, am decis să rămân cu familia aici”, spune Daniel.
Ce îi aduce acest tip de viață? ”Sunt mai multe lucruri. Pe de o parte, îmi îndeplinesc visul de a putea trăi în libertate. Dar îmi pot realiza și pasiunea pentru lumea rurală. Iubesc să descopăr și să revendic patrimoniul rural obținut prin mult efort și care acum este complet neprotejat. Pentru mine, un drum ppietruit sau tăiat în piatră, pentru căruțe, este mare valoare, iar tuturor celor care trăiesc din asta le place să se bucure de astfel de lucruri. Este ceva care te prinde”.
Cum reacționează oamenii când îl văd lucrând ca păstor? ”Sunt surprinși, multe generații, în special tinerii, nu știu ce este asta. Când te văd cu turma, zâmbesc, opresc mașina, scot telefonul și fac fotografii, lucru care nouă ni se pare deja normal. Totuși, cred că oamenii nu își alocă destul timp pentru a observa și a se bucura cu adevărat de lucrurile care îi înconjoară.”
Cum vede transhumanța în zilele noastre? ”Dacă lumea rurală în ansamblu nu este foarte fericită, cei care încă mai practică transhumanța sunt și mai rău. Majoritate o fac cu camionul pentru că este mai accesibil, și mulți nici nu mai știu drumurile. Alții pur și simplu nu vor să facă ceea ce facem noi, să mergem timp de 30 de zile, o medie de 20 de kilometri pe zi. Dar nouă ne place foarte mult.”
Cum vede viitorul? ”Dificil, pentru că mulți sunt sufocați de toată birocrația existentă. Dar dacă ar exista o administrație sensibilă la situația noastră, ar putea funcționa mai mulți păstori, pentru că doritori există. Ar putea da de lucru tinerilor din orașe care au nevoie să își ocupe mintea cu ceva și să fie în mișcare. Mulți dintre ei nu sunt în stare să lucreze în fața unui computer, dar pot fi puși să alerge prin câmp.„
Cât timp intenționează să rămână păstor? ”Îmi place foarte mult acest mod de viață, sunt fericit și, atâta timp cât genunchii și gleznele rezistă, voi continua. În plus, apar tot mai multe idei pentru a adapta și facilita transhumanța la vremurile actuale. Nu căutăm să menținem o transhumanță învechită, ci să păstrăm un mod de viață tradițional, dar cu un limbaj de nouă generație.”
Beneficiile transhumanței
Dincolo de aspectul patrimonial, atât Carcarons, cât și Soler sau Rovira subliniază rolul esențial al drumurilor rurale și al creșterii extensive-transhumante a animalelor în diverse domenii. “Există multe beneficii în spatele acestora, dar se pare că nu vrem să le vedem”, insistă Soler.
La nivel natural, aceste rute sunt vitale pentru natură. Servesc ca excelente coridoare biologice care promovează biodiversitatea și oferă o modalitate sigură de mobilitate pentru flora și fauna autohtonă. Ajută chiar la combaterea emisiilor de CO₂, evitând transportul rutier pentru deplasarea animalelor.
De asemenea, Marc Carcarons, care este și coordonatorul proiectului Ramats de Foc (Turme de foc) al Fundației Pau Costa din Catalonia, subliniază impactul pozitiv al transhumanței în gestionarea forestieră și prevenirea incendiilor într-un mod durabil și accesibil. În România, incendiile masive de pădure au apărut doar în ultimul timp, dar în Spania și, în general, în lumea mediteraneeană sunt ceva comun de mulți ani.
Turmele, când pasc în anumite zone strategice ale teritoriului, consumă vegetația de acolo și elimină masa combustibilă, prevenind astfel extinderea focului în caz de incendiu. În acest fel, se creează un sistem de pășunat care ajută la gestionarea maselor forestiere și la favorizarea unui peisaj mozaic, cu zone de pădure intercalate cu spații deschise.
Posibila reconversie a sectorului transhumant și a drumurilor sale rurale nu se oprește aici
Soler și Rovira sugerează și alte utilizări pentru a încuraja protejarea și creșterea interesului pentru această lume. Drumurile transhumante ar putea fi utilizate pentru turismul rural și ca spații de agrement și cultură, având un caracter istoric și natural.
Cu toate acestea, consideră că această opțiune trebuie bine gândită, deoarece interacțiunile dintre societatea urbanizată și creșterea extensivă a animalelor sunt uneori problematice din cauza lipsei de cunoștințe. “Catalonia continuă să trăiască cu spatele la societatea rurală”, concluzionează Carcarons. În timpul acțiunii de protest din 2023, cetățenii ieșeau să facă fotografii cu turmele. Niciunul dintre fermieri nu a fost deranjat de reacția oamenilor și, de fapt, au apreciat pozitiv faptul că li s-au făcut fotografii. Era o necesară promovare a meseriei și problemelor lor.
Dar în același timp, specialiștii avertizează asupra acestui tip de reacție. “Oamenii o văd ca pe ceva dispărut, atipic, și aceasta este o dovadă clară că transhumanța este într-o situație foarte precară”, adaugă Soler. Toți recunosc dificultatea situației în care se află. În cazul în care nu vor exista schimbări și o nouă generație de tineri nu va prelua ștafeta, figura păstorului va ajunge să fie expusă într-un muzeu etnografic.
“Oamenii sunt pasionați de meserie, dar trebuie să poată și trăi din ea. Acest lucru nu se întâmplă, însă dacă totul este complicat și dificil”, avertizează Rovira. De aceea sunt atât de necesare acțiunile de conștientizare. “Datorită păstorilor avem mâncare pe masă. De aceea trebuie să recunoaștem efortul pe care îl fac pentru teritoriu și beneficiile pe care le aduc”, concluzionează el.
