EDITORIAL | 107 ani de la Marea Unire, vreo 10 de la marea dezbinare culinară / Cosmin Dragomir: „Urlăm că ostropelul nu e mâncare românească pentru că tomatele vin din Americi, dar la piață cautăm roșii românești”

Am ales ca în zi de sărbătoare istorică să nu aduc ode, să nu mi se facă pielea de găină, să nu plâng patriotard la vederea tancurilor și tunurilor a căror menire ar trebui să fie muzeală, nicidecum de descurajarea potențialilor agresori. Din păcate cel mai vocal și de temut agresor e la doi pași de noi și îi place să se pună neinvitat la masă.

Masa care ar trebui să ne unească. Mâncarea cu care ne omenim unii pe ceilalți, motiv de satisfacție, prilej de voie bună, nu combustibil ori nutreț. Dar văd, în ultima vreme, cum inclusiv mâncarea ne desparte aproape iremediabil. Social media, apărută în viața noastră de puțin timp, e arena unor luptători culinari fără miză, ambițioși, înguști, slobozi la tastatură și la ură. Da, chiar ură, că altfel nu îmi pot explica cum cineva care citește o rețetă care nu e ca la mama lui înjură de morți mama celuilalt. Nu exagerez! Primul exemplu mi-a rămas înșurbat în creier ca un tirbușon: un blogger culinar postase o rețetă de piftie și persoana a înjurat argumentând că aceea este răcitură și să nu mai reinventăm. Încă nu sunt dumirit de resorturile unei astfel de reacții nu doar vehemente, disproporționate și nelalocul ei, ci complet deznădăjduitoare pentru viitorul nostru. Cum poate inocentul schimb între mărar și pătrunjel să ne lipsească complet de empatie? Cum naiba doi căței de usturoi pot scoate dracii din oameni? Cum să ne despartă liezonul dintr-o ciorbă oarecare?

Zilele trecute am dat iarăși peste o postare culinară (și nu e prima dată când dau peste preparatele exemplificate și regăsesc aceeași atitudine) în care se prezenta rețeta de icre de fasole. Zeci de amărâți papilar și creativ au explicat cum că icrele de fasole nu există, există doar fasolea bătută/făcăluită, și au făcut asta dându-și jos nădragii sau ridicându-și poalele. Sunt preparate diferite, tehnici diferite. Doar căutați pe net și o să vă dumiriți. Oare are rost să explic că în Caucaz, dar și în Franța, salata de vinete nu e salată ci caviar de vinete? Că zacusca e caviar de legume? Că însuși caviarul care le împrumută numele datorită formei poate căpăta azi gusturi insolite: se poartă caviarul de fetească albă, de sfeclă, de barba caprei. E greșit? Nu! Greșit e să spunem caviar de somon, pentru că atunci când vorbim de icre de pește caviarul e doar de la sturioni.

Cum să înțeleagă un muntean și un ardelean căpoși că în ciorba de fasole se pune fie cimbru, fie tarhon, funcție de zonă, și că nu e nimic greșit în rețeta ceiluilalt. Mai mult, majoritatea e scârbită de diferența culinară sau culturală, refuză să guste, deci nu putem vorbi de sindrom post-gustativo-traumatic.

Am mâncat și brânză cu viermi și rechin putrezit, caracatiță crudă în port și  furnici congelate la restaurant cu stele Michelin. În vârful clasementului propriu cu mâncăruri de nemestecat e jeleul de lemn dulce îmbibat de sare, și nu văd niciun motiv ca să am ceva (orice) cu cel care l-a inventat.

Suntem nația aia care se strâmbă la tartar, dar gustă compoziția crudă de sarmale. Urlăm că ostropelul nu e mâncare românească pentru că tomatele vin din Americi, dar la piață cautăm roșii românești. Avem slagăre autohtone chiar dacă nu am inventat nici notele muzicale și nici chitara. Avem ii românești chiar dacă nu am descoperit nici țesătura de in și nici foarfeca sau tivul. Avem un steag în trei culori deși nu am inventat nici drapelurile, nici culorile, nici pânza, nici măcar catargul sau coborâtul în bernă.

Dar când e vorba de mâncare, nimic nu e al nostru că pentru nu e dacic. Nici România nu e dacică! Mă rog, nu toată, că avem destui dacopați. România nu a împlinit nici două secole, dar pe aici se mănâncâ de câteva mii de ani. O mâncare nu e românească doar dacă au gustat din ea Decebal și Mihai Viteazu. Sunt de ajuns anumite practici culinare, schimbări de ingrediente sau tehnici, adaptări ale rețetarului internațional și gătitul acestor rețete timp de câteva generații. Mimim trei. Așa devin rețetele tradiționale! Nu e furt, nu e plagiat. Așa funcționează lucrurile. E adevărat că nu putem trece la neaoșe heringul afumat sau ramenul, dar ne putem mândri cu storceagul și clătita brașoveană, cu friptura de Turda și puiul în pâine la țest.

Sunt mii de români care te înjură că mănânci fudulii și se fudulesc că ei nu pun gura pe momițe crezând că-s același lucru. De fapt există mii de români care te înjură că mănânci. Pentru că lor nu le convine ceva din blidul tău. Pentru că au uitat cum e cu ignoratul oalei de ciorbă a celuilalt. Pentru că iubim capra vecinului deși nu prea ne place carnea de ovine și caprine. De fiecare dată când ne uităm peste gard e ceva care fie ne stă în gât, fie ne pică greu la stomac, și deversăm toată fierea pe internet.

Împărțirea hranei cu alți semeni este unul dintre fundamentele dezvoltării societății așa cum o știm astăzi. „Comensalitatea l-a făcut pe OM”, titlul unui text-prefață scris de regretatul profesor Vintilă Mihăilescu pentru un volum de rețete pe care l-am coordonat în urmă cu câțiva ani, rezumă ireductibil cîteva mii de ani de conviețuire în grup și de statornicire a unor reguli de conduită.

Azi, internetul, ne ridică de la masă și ne trimite pe fiecare la scara lui. Azi, mâncarea pare că nu unește din ce în ce mai rar. Dar tot azi o să ne mândrim că suntem români și o să ne pătăm cocarda tricoloră cu fasole și ciolan pentru că suntem pe veci aici stăpâni. Și o să ne placă această mâncare tradițională care, ghici ce, a devenit simbol al zilei de 1 Decembrie nu datorită vreunei istorii interesante ci datorită campaniei ProTV. De fapt, mâncăm de Ziua Națională fasole cu ciolan nu pentru că sărbătorim țara cu un preparate emblematic ci sărbătorim postul de televiziune. Apropo, și fasolea tot din Americi vine!.