Foto: Drumeț în Maramureș
Tăietorii de sare aveau una dintre cele mai vechi ocupații din Maramureș, de-a lungul secolelor. Aici existau zăcăminte importante de sare, motiv pentru care această meserie era din cele mai căutate. În plus, tăietorii de sare erau și bine plătiți. În acea epocă, plata se făcea chiar în sare, lumânări sau bani care se numeai atunci „florini”.
În numărul 3 al Revistei Arhivelor Maramureșene, într-un material semnat de Livia Ardelean, se vorbește despre cum au fost colonizate patru târguri, datorită acestui zăcământ bogat. Este vorba despre localitățile Teceu, Câmpulng, aflate pe teritoriul României – Maramureș, iar Hust și Visk, pe teritoriul Ucrainei de azi.
Autoarea arată că tăietorii de sare erau specializați în această meserie și erau aduși de regii Ungariei și donați cu privilegii speciale, scutiți de unele obligații. Practic, aveau un statut special, dar aveau și obligații speciale. Ei aveau dreptul, printre altele, de a ţine târguri în anumite zile, fără a plăti vamă. „Datorită faptului că procedeele de exploatare a sării, pe parcursul mai multor secole, nu au înregistrat progrese evidente, iar inovaţia s-a făcut prin transfer de persoane specializate, locuitorii din târgurile menţionate erau în primul rând tăietorii de sare, apoi participau la transportul sării pe Tisa cu plutele, unii aveau meserii legate de fabricarea şi manevrarea vaselor şi a plutelor, iar alţii erau simpli meşteşugari şi breslaşi”, arată autoarea.
Sare, postav, lumânări sau vite, ca plată
Astăzi întâlnim în Maramureș deseori numele de familie „Șovago”, care se traduce prin „tăietor de sare” (sovago) din limba maghiară.
În Urbariul de la 1600 (document administrativ, fiscal și juridic care reprezintă o înregistrare detaliată a obligațiilor economice și sociale ale locuitorilor dintr-o anumită moșie sau domeniu feudal, n.r.) se arată că tăietorii de sare erau de trei categorii: tăietori, tăietori ce primeau ca ajutor postav şi tăietori sezonieri. Primii, spune autoarea în document, „erau cu siguranţă locuitori ai târgurilor, în timp ce tăietorii de sare care primeau ca ajutor postav erau ţăranii care locuiau în satele învecinate minelor de sare. Cea de-a treia categorie erau cel mai probabil iobagi fugiţi de pe domeniile nobiliare şi care încercau să-şi câştige existenţa”, arată ea.
Documentele studiate de istorici mai arată că plata pe care o primeau tăietorii de sare sezonieri era mică, motiv pentru care aceștia erau la mare căutare. Potrivit documentelor, aceștia „primeau câte doi florini (denumire a unor monede de aur şi de argint care au circulat până în secolul al XIX-lea) şi 16 lumânări, zece sări (sau blocuri de sare, n.r.) care nu trebuiau să fie mai mari decât cele tăiate pe seama Cămării (totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne şi impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei, n.r.), un butoi şi jumătate de vin, două vite de tăiat şi trei florini – bani de pâine.”
Lumânările, la mare căutare
Tăietorii din categoria celor ce primeau postav ca plată, primeau de Sfântul Ioan câte trei florini, iar săptămânal, câte 10 lumânări. Cel mai probabil, acestea erau foarte importante într-o epocă în care nu era cunoscută electricitatea.
Contabilul Cămări era cel mai bine plătit, acesta avea un salariu de 36 de florini, iar cel care colecta restanțele, 24 de florini.
„Târgoveţii din Sighet lucrau, în mod tradiţional, la clădirea cetăţii şi la Cămara de sare, iar unele slujbe mai specializate erau mai bine plătite. Din documente ne putem face o părere despre suma cu care erau acestea plătite. Astfel, transportul unui car de fân se plătea cu 25 de dinari (în anul 1600), iar transportul unei buţi cu vin în aceeaşi perioadă se plătea cu opt sări (blocuri de sare).
Aceiaşi locuitori trebuiau să transporte hrană, vin, grâu pentru provizorul (administratorul) cetăţii Hust, pe care le cultivau pe propriile loturi. Anual, aceştia trebuiau să transporte un număr de blocuri de sare, în general 1.500 în secolul XVII, iar cei din Câmpulung trebuiau să transporte chiar mai mult, respectiv 2.500 de blocuri de sare, în aceeași perioadă. În plus, era obligaţia lor să dea scânduri şi trunchuri de copaci pentru vapoarele ce transportau sarea pe Tisa, lucru ce presupune existenţa unor persoane specializate în explotarea lemnului din păduri. Obligaţia de a repara acoperişul magaziilor de sare indică existenţa unor dulgheri”, mai arată Livia Ardelean în documentarea sa.
Mineritul de sare era domeniu regal, organizat și aflat în grija Cămării de Sare. În Maramureș, sediul era la Rona, unde sarea era depozitată până la transportarea ei mai departe.
