foto @G4Food
Trecui astăzi pe la târgul de la Muzeul Țăranului Român, unde, pe lângă tarabe cu haine populare și felurite obiecte de artizanat, care au un public propriu, dedicat, se află și câteva standuri cu de-ale gurii.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
După ce iau de la restaurantul în aer liber sarmalele cu mămăliguță și micii puși în deja obișnuita caserolă, pentru acasă, iată-mă postat în fața singurei tarabe cu legume proaspete și borcane cu zacuscă. Omul îmi spune că e din comuna ilfoveană 1 Decembrie și că produce roșii și legume în solar.
Coșul cu roșii din soiul Grasa îmi ia pur și simplu ochii. Prețul: 30 de lei. Jos, pe bitum, o ladă cu roșii din alt soi sau hibrid, la 25 de lei. Le aleg pe astea, că sunt un pic mai ieftine.
Bucuria mea că vânzătorul are POS, fiindcă nu am cash la mine, sunt utilizator de card. Deschide o pungă și mă îndeamnă să pun roșii din ladă în pungă. Zice că am ales roșii de 40 de lei ( adică 1,6 kg ). 40 de lei să fie! Achit și mă retrag.
Mai fac eu pe generosul ( apropo, Generos este și numele unui soi de măr ), dar prețurile mă preocupă, deși nu sunt chiar un vânător de chilipiruri. În timp ce merg spre Piața Victoriei, calculez: cu 40 de lei aș fi luat de la hypermarket peste 2,5 kg de roșii din Grecia. Sau o cantitate mai mare de roșii din Turcia. Sunt mai ieftine decât cele românești. Și să știți că nu sunt chiar proaste. Mai ales alea grecești: au zeamă și sunt destul de gustoase, cu un strop de dulceață aș zice. Le-am testat.
Bine, dar am dat banii unui mic producător român, încerc să îmi virez gândurile spre tema exploatată politic din plin a sprijinirii fermierilor autohtoni. Sunt, cel puțin în această împrejurare, un patriot alimentar, ca să folosesc expresia molfăită de unii politicieni și de publicul lor.
Ca să fiu sincer însă patriotismul alimentar nu-mi ghidează cumpărăturile. Nu sunt pensionar special ca să îmi permit luxul de a da oricât de mult pe marfă exclusiv românească. Unde e scumpă, fac un pas înapoi. Hypermarketurile, din fericire, au o ofertă diversă, alimentată din import.
Mai merg câțiva pași și nu pot evita să mă întreb: de ce nu e și România o mare putere legumicolă, ca Olanda, ca Spania sau Italia? Pământ fertil avem, din belșug. Apă, berechet, dacă e folosită inteligent. Bani de la bugetul de stat au tot curs, cu zecile de milioane de euro. Să nu mai zic de cei din bugetul european. O fi o problemă de gândire, de etică, de organizare? O fi ceva la partea superioară a fermierilor și a statului român?
În ciuda programului guvernamental pentru legume în spații protejate, importurile de tomate din Turcia au atins niveluri record în ultimii doi ani. În același timp, roșiile românești au fost depistate deseori cu reziduuri de pesticide, unele peste limita maximă admisă.
Legumicultura românească ar trebui să poată satisface și piața internă și să și exporte. Legumele românești ar trebui produse în sistem ecologic, fără concesii. Sectorul acesta ar trebui să fie beneficiar complet al energiilor din surse alternativă, cu poluare zero. Legumicultura ar trebui să fie o sursă de câștig pentru cât mai mulți locuitori din satele românești, nu numai pentru cei din marile bazine legumicole.
Am pictat un tablou mai degrabă ideal. Știu contra-argumentul național: ”nu se poate”! Și cu marile bazine legumicole nu te pui: sunt în același timp bazine electorale, de regulă naționaliste, mai nou, suveraniste. Când un ministru liberal a vrut să stopeze Programul ”Tomate românești”, fermierii au amenințat că vin cu tractoarele la București, tractoare cumpărate din fonduri europene.
Mă îndrept spre metrou, vine ploaia. Omul de la tarabă și soția lui nu mai sunt niște tinerei, ca să mă exprim elegant. Au și ei o vârstă. Ei bine, și asta e o mare problemă: dacă generațiile tinere nu mai vor să audă de răzor, toate celelalte preocupări își pierd valabilitatea. E simplu: ferma e vândută, cui vrea să o cumpere, sau e închisă. Nu mai produce. Marfa vine din altă parte, din altă țară, ca să satisfacă cererea.
Și ajută, Doamne, ca tinerii urmași ai legumicultorilor, așezați la birou, în firma de la oraș, practicând diverse joburi moderne, să nu deplângă pe rețelele de socializare faptul că am ajuns piață de desfacere a legumelor de oriunde. Pledez pentru libertatea de a ne alege profesiunea, alta decât a înaintașilor, dar fără ca exercițiile de onestitate să fie evitate.
