Muzeul Satului Bănăţean (MSB) din Timişoara a organizat la sfârşitul săptămânii trecute, în curtea gospodăriei de la Chizătău din incinta sa, un eveniment cultural despre “Nigeia şi măsuratul oilor la Rudăria”, fiind prezentate un film etnografic realizat de muzeograful Borco Ilin şi o expoziţie despre lumea satului bănăţean, dar şi despre iscusimea ţăranului din aceste locuri, pe care etnologul şi antropologul cultural Camelia Burghele l-a denumit “ţăran smart”, transmite Agerpres.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Rudăria este o comună din judeţul Caraş-Severin, foarte bogată în tradiţii populare, care la nigeie îi comemorează pe strămoşii şi eroii căzuţi pe câmpurile de luptă.
“Nigeia este o sărbătoare a comunităţii, legată de hramul bisericii, dar importanţa ei pentru comunitate este foarte mare, pentru că precede perioada creştină. La nigeie se onorează strămoşii, cărora le este dedicat praznicul. În cazul acesta (nigeia de la Rudăria, pe Valea Almăjului, n.r.) sunt comemoraţi cei căzuţi în lupte. Localitatea se află într-o zonă încărcată de valoare istorică şi care era cunoscută ca zonă, ca regiment de graniţă militară românească, iar comuna avea tradiţie militară. În secolul XVIII au fost înfiinţate mai multe regimente de graniţă, de obicei cu componente etnică germană, sârbă şi română, care erau constituite din oameni liberi, din ţărani, dar care aveau obligaţia să pună mâna pe armă în caz de război. Au scăpat de trimitere pe front atunci, pentru că Imperiul Otoman a fost învins de trupele habsburgice conduse de generalul Eugeniu de Savoya, însă tributul de sânge a fost unul continuu, pentru că au luptat în toată Europa sub steagul austriac, inclusiv împotriva armatelor lui Napoleon”, a explicat, pentru AGERPRES, muzeograful Andrei Milin, de la Muzeul Satului Bănăţean.
Muzeograful Borco Ilin a relatat, pentru AGERPRES, că măsuratul oilor precede nigeia şi este momentul în care sunt scoase oile la păşunat, când începe pastoraţia. La acest moment se numără mieii, se măsoară laptele, se face brânza şi se împarte fiecăruia partea care îi revine. Aceasta, pentru că oile mai multor familii vor păşuna împreună, sub grija baciului de la stână. Şi pentru ca împărţeala să fie echitabilă, se măsoară fiecare lot de oi, iar în funcţie de productivitatea lor se stabileşte ce cantitate de produs îi va reveni fiecărei familii.
În prezent, la Rudăria, din cele 22 de stâne care erau odinioară, cu câte 150 – 200 de oi fiecare, au mai rămas doar trei, precizează muzeografii.
În context, Borco Ilin a prezentat un film etnografic despre Rudăria cărăşeană, cu istoria, folclorul, obiceiurile şi ritualurile locului, cu magia tradiţională, calendarul de vară care notează cu sfinţenie toate sărbătorile, între care sunt prezente şi Înălţarea Domnului (Ziua Eroilor), Sânzienele (24 iunie), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), Sfântul Ilie (20 iulie), Sfânta Mărie Mare (15 august) nigeile şi măsuratul oilor.
“Caraş-Severin, satul Rudăria. Un ţinut în care cizmele îşi descalţă paşii, iar oile coboară dintr-un cer de caş pe un tărâm de lapte. Este tărâm unde mai au loc fapte. Un loc cu verde crud şi verde crunt, unde oamenii încă, la codru se înhamă, iar viaţa îşi cântă doinele. Măsuratul sau smânzul oilor, nigeia, morile de apă şi fiii satului sunt doar o felie etnografie din povestea Caraşului sălbatic, care ţine pe umeri un cer tot mai subţiat al tradiţiilor. Aici s-a născut Eftimie Murgu (al cărui nume îl poartă astăzi localitatea Rudăria, n.r.)”, a precizat, pentru AGERPRES, muzeograful Borco Ilin.
Documentarul etnografic al lui Borco Ilin dezvăluie obiceiul care însoţeşte măsuratul oilor, sărbătoare a comunităţii.
În dimineaţa smânzului, femeile se trezesc devreme, pun focul şi pregătesc mâncarea pentru goşti (oaspeţi): fac coleaşa (mămăliga), în cigaie (cratiţă) se frige brânza cu jumărăţ (jumere) şi urdă. Şi, pentru că zona mai are oi, se trage la proţap un miel sau doi, preotul sfinţeşte prinoasele şi apoi mănâncă laolaltă, cu toţii.
În acest loc, întâlnim ţăranul isteţ, ţăranul smart, pliat situaţiilor vieţii, care întotdeauna a găsit o soluţie ca să fie echilibrat şi spiritual, şi material, şi din punct de vedere al agoniselii, şi ai ales din punct de vedere al comunităţii, ceea ce înseamnă respectarea tradiţiilor şi neabaterea de la ele. Pentru că comunitatea înseamnă un set de reguli, de know-how aplicat în viaţa de zi cu zi, după cum ne spune Camelia Burghele.
“Rudăria nu este doar un sat, ci un fenomen cultural, o radiografie culturală a satului modern, dar care provine din satul tradiţional. Rudăria e un soi de loc care are un prestigiu cultural atât de intens, încât iradiază în jurul lui, fără să fi purtat vreodată vreun război, prin simpla existenţă a acestui ţăran smart. Cum altfel ar fi putut face morile acelea nemaipomenite, care sunt un exemplu de magistral de inginerie, de tehnică, să aduci apa, să transformi orizontalul în vertical, să obţii apoi făina. Este ceva fascinant. Femeile din Rudăria mi-au povestit tot parcursul prin care ajunge brânza la noi pe masă, de la oaia pe care o ducem la turmă. Vorbim despre ţăranul smart, care fără să fie absolvent de matematică, a ştiut să calculeze cu o precizie uimitoare totul, să măsoare laptele de la oile din turmă, să transforme laptele în caş, în brânză. Isteţimea ţăranului, pe mine, ca antropolog cultural, mă uimeşte în continuare. Stâna de la Curmulice (din Rudăria, n.r.), la care am fost noi, este una dintre puţinele care au rezistat până în zilele noastre. Am întâlnit la Rudăria odată cu măsuratul laptelui, toată comunitatea prezentă acolo, de la femeile mai în vârstă care mi-au mărturisit cum se făcea altădată tot acest ceremonial, până la copiii mai tineri care au găsit un spaţiu de joacă extraordinar în faţa stânelor, am găsit şi dimensiunea aceea de fală a bănăţeanului, mai ales în componenta ei gastronomică, pentru că sigur că obiceiul este să se sacrifice un miel şi mielul acela să se facă la proţap, astfel încât toată familia şi toţi goştii să aibă ce mânca în ziua aceea, într-o simfonie de gusturi şi miresme”, a relatat, pentru AGERPRES, antropologul cultural Camelia Burghele.
Potrivit acesteia, la Rudăria, gastronomia are o dimensiune comunitară, este pentru toţi, preotul spune rugăciunea şi dă binecuvântarea, iar din mâncare se înfruptă tot satul. Dacă nu sunt suficienţi goştii la masă, întotdeauna se găsesc oameni mai săraci în sat pe care să-i chemi şi să-i serveşti cu acele bucate.
“Acest gest arată încă o dată credinţa românească potrivit căreia, dacă dai, ţi se va întoarce darul”, mai menţionează Camelia Burghele.
