FOTO | Chef fără secrete | Alex Petricean pune suflet românesc într-o bucătărie cu formă internațională: „Bucătăria este emoție!” / „România poate deveni «the next big thing» pe partea gastronomică”

„Combustibil” și lacrimi

Pentru chef Alex Petricean, mâncarea a fost, ani de zile, doar „combustibil”. Fost scrimer de performanță, component al lotului olimpic, a stat, între 16 și 19 ani, la Craiova, cu cazare la cămin și mâncare la cantină. „Atâta timp cât mâncarea a fost în relație cu sportul, ea a fost doar combustibil. Nu mi-a oferit niciodată vreo satisfacție: mâncam de foame, că îmi cerea organismul și nu aveam preferințe”.

Când ajungea însă acasă, la mesele copioase de familie, Alex devenea, brusc, alt om: era gurmand, avea preferințe clare. „O moștenire importantă pentru mine e faptul că provin dintr-o familie de gurmanzi și, mai mult, una multiculturală. Unul dintre bunici, Marconi, avea rădăcini italiene, fusese adoptat de o familie cu rădăcini austro-ungare. Bunica era din zona Buzăului, o Muntenie moldovizată. Apoi, cei din partea tatălui sunt din Maramureș, combinat cu Bucureștiul. Unii au locuit o vreme în Cadrilater…”.

„Am mâncat tot timpul mai multe stiluri de bucătărie și la fiecare dintre diversele mese de familie aveam favorite și lucruri pe care le detestam, dar pe care, la 20 plus, când am ajuns să le înțeleg, am început să le iubesc. Era o mâncare de castraveți murați din zona Munteniei: nici nu puteam să mă uit la ea în farfurie, iar acum am avut un «dish» de iarnă cu mâncărică de castraveți murați la care, efectiv, un om care a plâns la masă! Sunt lucruri uitate, care nu se mai găsesc pe mesele românilor și noi asta încercăm să facem – să punem un gust într-o modernitate a anilor pe care îi trăim, dar care îți aduce aminte de cine suntem noi de fapt”, îmi mărturisește Alex, cu ochii pe o frumoasă stilizare a hărții României ce decorează camera.

Sosul de roșii al bunicului

Din casa dichisită de pe Popa Nan, unde norii plutesc, pe tavan, peste zarva veselă de început de program – ca un reminder că visele sunt mai presus de orice – Alex alege să ne retragem într-un loc răcoros, luminat cald de câteva lămpi. Se vede mâna omului care știe să creeze stări: atmosfera e exact ce trebuie pentru confesiuni. Prima întrebare bate departe, la primele gusturi memorabile ale copilăriei, iar Alex transformă, în câteva clipe, spațiul minimalist de la NOUA într-o curte însorită de țară, în miez de vară.

„Unul dintre gusturile copilăriei mele e un sos de roșii pe care îl făcea bunicul la casa de la țară de lângă București. Parcă-l văd în pantaloni scurți, la bustul gol, fumător înrăit, cu țigara mereu în colțul gurii – învârtind în tuci la un sos cu usturoi și roșii. E adevărat că folosea doar ingrediente din producție proprie, însă eu nu am reușit niciodată să fac sosul ăsta așa cum mi-l aduc aminte. Acum vreo lună  am fost cel mai aproape, probabil și pentru că nu m-am gândit foarte mult cum să-l fac: am pus niște căței de usturoi în tigaie, niște roșii foarte coapte, dulci, și mi s-a părut că, pentru prima oară, am fost cât de cât aproape de gustul copilăriei”.

După ce-a făcut și sport, și școală de înaltă performanță, Alex s-a apucat târziu de bucătărie, la 25 de ani. Privește în urmă și se minunează: „Am rămas cu gusturile astea fără să le conștientizez! E uluitor că avem astfel de amintiri, pe care le conștientizăm doar dacă ajungem să avem o pasiune sau o profesie legată de ele. Avem atâtea amintiri pe care nu știm să le înțelegem la adevărata lor valoare!”.

Ciorbă pe „speaker”

Prima oară când a înțeles valoarea adevărată a amintirilor cu care a crescut a fost pe când se afla în Belgia, în cadrul unui program MBA. „Atunci am conștientizat că îmi lipsește bucătăria de acasă, atunci a fost declicul. Am fost extrem de dezamăgit de lucrurile pe care le găseam în supermarketuri. Mă gândeam că o să am un tip de alimentație <<easy going>>, dar am realizat că nu aveam niciun tip de relație cu acel tip de mâncare, că nu mă satisface nici măcar proteic, darmite gustativ”.

Tânărul Alex Petricean a pus atunci mâna pe telefon și a apelat „Mama” de pe „speed dial”. Primele rețete așa le-a gătit cu mama pe „speaker”. „Am făcut o ciorbă, pas cu pas, și atunci mi-am dat seama că am o relație specială cu bucătăria românească, că asta e bucătăria care mă satisface. Mai târziu, mi-am dat seama că fiecare dintre noi are o relație cu bucătăria în care am crescut. Bucătăria cu care ai o relație te și sensibilizează. Despre un sushi poți să zici dacă e bun sau e rău – dar nu o să fie niciodată un sushi care să te ducă până la lacrimi. În schimb, o tocăniță, un sos așa cum îl făcea bunica ta, o mămăligă vârtoasă, tăiată cu ața, tot ce înseamnă miros, aparență, abur îți dă o emoție aparte”.

Alex fixează harta stilizată a României. După ani de zile de căutări, știe că și-a găsit drumul – și-atunci, firesc, orice excurs al său sfârșește cu o poveste sau cu un exemplu legat de „NOUA. Bucătărie românească”, brandul care l-a dus pe chef Alex Petricean acolo unde ADN-ul său de campion îl împingea să ajungă: în topul gastronomiei locale.

Dorul de competiție

Când a abandonat sportul, Alex n-a făcut-o cu inima ușoară. De pe la 16 ani îi încolțise în minte gândul sâcâitor că nu o să poată trăi din scrimă. Ieșise pe locul 5 la Europene, iar recompensa fusese de 500 de lei! „M-am despărțit de sport într-un fel pe care l-am regretat: mi-am dat seamă că nu pot să îl practic la nivelul pe care mi-l doresc. Aveam 22, trebuia să mă susțin singur. În Belgia, am continuat scrima la nivel de înaltă performanță, am câștigat vreo șase concursuri la rând. Probabil dacă mă nășteam în altă țară aveam un altfel de parcurs sportiv. Așa, am rămas cu regretul și cu nevoia de competiție. Într-acolo te duce sportul, să fii cel mai bun, să lupți”, îmi povestește Alex.

Prilejul de a reintra în competiție s-a ivit o dată cu lansarea MasterChef. Instinctul de campion l-a făcut să citească din prima datele jocului: „Imediat ce am intrat în lumea asta a bucătăriei și am realizat că este extrem de puțin tatonată, mi-am zis că ăsta trebuie să fie domeniul meu. M-am redescoperit, am simțit în momentul acela o flacără! Am ieșit pe locul 3 la MasterChef și sunt recunoscător, dacă aș fi câștigat m-aș fi autoevaluat mai bun decât eram. Locul 3 m-a făcut să îmi dau seama că am un simț pentru ingredient – nu m-aș duce până acolo încât să-i zic talent – pe care apoi mi-am dorit să îl exploatez. Și cum să exploatezi o calitate decât prin învățare, prin tehnică…”.

Alex pornea cu un handicap – vârsta – dar și cu mare chef de „acțiune”. „La 25, ar fi trebuit să am 10 ani de experiență. Mi-am spus că următorii 3-4 ani eu trebuie să mă închid în bucătărie, să experimentez, să mă documentez. Sunt tipul căruia îi place să fie în acțiune. N-am vrut să urmez nicio școală, deși era o modă printre cei care își permiteau. Mi-am dorit să lucrez în restaurant, iar după vreo 2 ani în restaurante bune din România mi-am spus că nu acesta trebuie să fie nivelul. <<Hai să explorez lumea Michelin!>>. Asta mă interesa: să înțeleg cum arată spațiul ăsta de performanță”.

Lecția simplității

În „lumea Michelin”, poveștile curg de la sine: Chef Alex doar le condimentează, după caz, cu un dram de umor sau cu un „pinch” de dramatism și le asezonează, negreșit, cu o lecție învățată ori cu o perspectivă revelată. „Mi-a fost foarte greu să intru în sfera Michelin, venind din România și având deja o vârstă. M-am înscris un curs de 3 luni în Italia, la finalul căruia aveam garantat un stagiu la un restaurant cu 2 stele Michelin. Odată intrat acolo, mi-am dat seama cât de abruptă era prăpastia dintre lumea culinară a României și ce înseamnă Michelin-ul – oricum cam <<outdated>> în restaurantul în care lucram. După 3 luni de-abia învățase să merg prin bucătăria aia, să am un pic de încredere, să știu pe ce să pun mâna prima oară. Așa că am stat 6 luni acolo”.

„A fost o perioadă în care mi s-a arătat ingredientul”, rememorează Alex. „Asta am învățat în Italia – care sunt proprietățile ingredientelor de cea mai bună calitate, culese dimineața, puse în farfurie la amiază sau seara, plus, bineînțeles, filosofia bucătăriei italiene, care stă în trei ingrediente perfect asociate, gătite în cea mai bună stare a lor, cu tehnica potrivită”. „Simplitatea dă complexitatea, la urma urmei”, îmi dă Alex definiția uneia dintre lecțiile Michelin învățate în Italia. „Până atunci făcusem bucătărie franțuzească, dar a fost o școală foarte bună Italia, ca să învăț simplitatea lucrurilor. Și acum, peste ani, realizez că lucrurile cele mai bune sunt cele mai simple. Inclusiv bucătăria mea: cu cât o fac mai simplă și mai detaliată pe simplitatea ei, cu atât dezvolt o complexitate care e foarte greu de scos prin multe elemente”.

Perfect imperfect

În mediul competitiv de nivel Michelin, un campion ca Alex se simțea întocmai ca pe planșa de asalt. „Acolo ți se pune la dispoziție tot ce ai nevoie ca să faci performanță. Lucram într-o bucătărie de ultimă generație, era o plăcere să vii la muncă, să aprinzi luminile, totul era curat, aveam producători extrem de specializați. Asta m-a frapat: <<Hai să îți arăt măslinul din care am luat măslinele și ți-am făcut uleiul de măsline!>>. Mi se părea OZN pentru România pe vremea aia. Asta în viața profesională, pentru că acasă noi toți am crescut culegând roșia de pe plantă și ceapa din pământ…”.

Primul restaurant Michelin a fost doar o experiență din vreo zece. „Mi-am dat seama că nu există niciun restaurant perfect și că important e să iei din fiecare loc lucrurile pozitive. După multe experiențe, poți să îți creionezi restaurantul tău sau mediul tău de lucru, care va avea și el imperfecțiunile lui. Am lucrat, în 2018, în cel mai bun restaurant din lume: sincer, pe hârtie avea mai multe minusuri decât plusuri. Însă acolo am simțit pentru prima oară că sunt parte dintr-o echipă care va schimba lumea, care va revoluționa bucătăria, care pune pe masă ceva ce îți va schimba viața. Și chiar așa a fost. Am simțit că lucrez într-o instituție, nu într-un restaurant. Un loc ca își pune mâncarea într-o altă formă, nu neapărat estetic, ci dezvoltarea gustului într-o direcție la care nimeni nu se gândește”. Alex are o strălucire aparte în ochi. Norișorii de la NOUA sunt garanția că Alex Petricean lucrează la așa ceva în România…

Nesiguranțe, dubii, confirmări

„Eu n-am făcut bucătărie românească decât din 2015. Un declic important a fost când am fost plecat foarte mult din țară și tot ce îmi doream să mănânc era bucătărie românească. Plângeam după o ciorbă! Eram în America de Sud, nu mai mâncasem mâncare românească de 9 luni – și nici nu aveam cum să recreez o ciorbă acolo. Mi-am dat seama atunci că mâncarea românească face parte din mine și că pe viitor asta aș putea să exprim cel mai bine din perspectiva unui bucătar care are un stil al său. Tot ce am trăit mai apoi n-a făcut decât să îmi releve faptul că în România poți avea toate premisele unei bucătării pe care să o prezinți la nivel internațional fără să te strofoci”, ridică Alex standardul la nivelul norilor din sala vecină.

„E foarte greu să vii în România cu tot bagajul acela de cunoștințe și cu reperele Michelin. În 2017, când am avut primele proiecte care au pus niște baze, lumea era avidă, voia să cunoască, dar lipsa de cunoaștere se simțea tot timpul ca un <<downgrade>>”. Chef Alex Petricean vorbește cu multă limpezime despre drumul său. Vorbește cu la fel de multă limpezime și despre nesiguranțele cu care s-a luptat până când totul s-a clarificat. „Am avut vreo 2 ani în care eram atât de nesigur pe munca pe care o făceam – chiar dacă aveam toate motivele să fiu mândru de ceea ce făceam, eram tot timpul nesigur pe direcție, pe gust… Aveam tot timpul dubii: venea o masă și mă lăuda, îmi zicea că <<mănâncă în sfârșit în România ca în străinătate, la Michelin>>, după care veneau alte zece mese care ziceau: <<Ce-i asta?>>, <<Asta nu-i mâncare pentru România!>>. A trebuit să vină, în 2018, un mare ghid internațional și să spună că sunt cel mai bun chef din România și că Maize, proiectul la care lucram atunci, era cel mai bun din țară”, își amintește Alex.

„A fost prima oară când s-au pus la îndoială, pe scena gastronomică de la noi, preferințele publicului. Atunci am simțit că s-a întâmplat ceva cu mentalitatea clientului de restaurant. Eram pe un val de critică, se zicea că plecasem într-un avangardism pe care nu-l înțelege nimeni și a venit ghidul care a zis că asta e ceea ce trebuie să se întâmple în România, că pornisem pe o cale extraordinar de bună. Oamenii s-au întors la restaurant: «Poate noi nu suntem pregătiți să îmbrățișăm ceea ce face el. Hai să-l lăsăm pe băiat să se exprime și noi să ajungem la nivelul pe care și-l dorește el, ca să poată să decoleze cu noi». Efectiv au venit oamenii înapoi! De când a apărut distincția asta, lucrurile au început să decoleze, restaurantul începuse să fie «fully booked» cu două săptămâni înainte!”.

„Research”-ul ca inspirație

Alex avea nevoie de încredere, iar confirmarea celor de la Gault&Millau a venit tocmai la timp. „Simțeam că sunt într-o derivă, voiam să schimb lucruri, nu aveam în ce să mă ancorez, nu simțeam publicul. Apoi, mi-am dat seama și de stilul meu gastronomic, și de linia pe care vreau să o urmez. De atunci, am creionat dialogul pe care l-am dezvoltat cu publicul din România și mi-am dat seama că trebuie să le dau ceea ce vor ei, dar într-o direcție care mă reprezintă. Până în acel moment, dacă îmi cereai să îți fac o ciorbă mă simțeam jignit. Apoi m-am gândit că să faci o ciorbă senzațională e un act de <<skill>>. Am început să fac sosuri din ciorbe. Făceam sos de ciorbă rădăuțeană la un pește. Oamenii: nu pot să cred că <<rădăuțeana>> a ajuns un sos la pește. Le-am dat niște teme de discuție în care s-au simțit îndreptățiți să înțeleagă sau să critice, i-am angajat în acest dialog”.

Când îl întreb de unde își ia inspirația pentru bucătăria extrem de creativă pe care o face, Alex Petricean își lasă timp de gândire. „E unul dintre subiectele pe care încă nu pot să le descriu foarte bine. Poate porni de la absolut orice. Cel mai des, ideile îmi vin în timp ce lucrez și pornesc de la calitatea asta care m-a făcut să merg mai departe în meseria asta – descoperirea și cunoașterea ingredientului. Un morcov trebuie să îl înțelegi când are o lună, când are 3 luni, când a fost recoltat, apoi când a stat 6 luni în groapa cu nisip. În fiecare stadiu tu poți să îl folosești în diferite feluri: e un alt produs, ai putea chiar să îl numești altfel! Asta a fost prima modalitate în care mi-am dat seama că înțelegerea ingredientului e un fir narativ…”.

Invariabil, Alex se întoarce la harta României, pe care o bate la pas, în cadrul unei caravane, cu colegii săi. E unul dintre visurile sale, unul dintre norișorii pe care s-a cățărat pentru a ajunge la nivelul următor. „E un proiect pe care nu o să-l termin niciodată, nu o să am timp să cutreier toate spațiile și să descopăr tot ce e de descoperit. Avem o moștenire prea grea pentru ce poate bucătăria românească în acest moment. Nu avem destulă forță de a încărca toată zestrea pe care o avem la dispoziție. Din păcate suntem prea puțini cei care sunt atenți la moștenirea asta. În momentul de față, principala mea sursă de creație în bucătărie e tocmai <<research>>-ul pe care îl fac individual, bătând la porțile oamenilor”.

Definiții pentru bucătăria românească

Cu vorba sa rafinată și precisă – fine dining narativ – Alex mă ia cu el în caravană. „Îi întreb pe oameni la țară ce au în frigider, ce gătesc zilele acelea. De la o simplă rețetă ajungem la tehnica de gătire. Fiecare familie are un punct de referință când vine vorba de rețete: o rețetă pe care familia o face la nivel de desăvârșire. În fiecare familie există această rețetă, că e rețeta de zacuscă, că sunt niște sarmale speciale sau o tocăniță, o ciorbă. Toate sunt extraordinar de speciale într-un anumit fel. E o sursă de inspirație fiecare amănunt de genul acesta”.

„În general, pornesc de la producătorul local, pentru că mi-am dat seama de mult că bucătăria românească este o bucătărie de produs. De ce? În bucătăria tradițională românească tu nu o să faci ceea ce vrei tu să faci. Când întrebi un om de la țară ce mănâncă azi, nu o să-ți zică ce vrea el să mănânce, o să îți spună ce-i dă ogorul. A dus la moară porumbul și are mălai, când nu are mălai, abia atunci o să îți facă pâine. În jurul acestor ingrediente, sunt dezvoltate niște rețete din zonele respective – în jurul ingredientelor, și nu invers. De-aia spun că bucătăria românească, ca și bucătăria mea, e o bucătărie de ingredient, de produs, și, bineînțeles, o bucătărie sezonală”.

Chef Alex îmi explică și se explică pe sine: „Eu nu o să pot să îți fac un sos pe bază de roșii iarna decât cu bulion sau conservă. La nivel de «fine dining», nu o să-ți fac niciodată asta! Avem cea mai bună stare a roșiilor 2-3 luni. Iarna, eu vreau să îți pun în scenă sfecla, napul porcesc, napul clasic. Asta face să avem o mare diversitate de ingrediente pe tot parcursul anului. Mie îmi place, pentru că avem o comunitate foarte mică, care revine iar și iar și nu se plictisește. Gustul NOUA e tot timpul altceva: ai venit în mai e ceva, în iulie e altceva, în septembrie, când e recolta, când totul e copt, e altceva. Evoluția meniului e un fundament foarte important al sistemului nostru”.

„Ce facem aici e un proiect de țară”

Alex are o sensibilitate pentru termenul „reinterpretat”, atât de prezent în vocabularul culinar, mai des în asociere cu bucătăria românească. „Nu încerc să reinterpretez nimic. E foarte greu să reinventezi ceva ce e la fel de sute de ani, iar starea în care a ajuns e aproape de perfecțiune. Eu încerc să fac o bucătărie nouă, care are ADN românesc. Pun suflet românesc într-o bucătărie care are formă internațională. Nimic din ce facem noi nu arată românesc, nici estetic, nici din perspectiva conceptuală a preparatului. Nu o să fie ceva ce ai mai mâncat în bucătăria românească, dar la final ce vreau să transmit e că e de aici, e de la noi, face parte, gustativ, din ADN-ul nostru”.

„Nu sunt un om răbdător, dar am devenit mai răbdător”, îmi spune Alex când îl întreb despre calitățile care l-au adus aici, unde e acum. Îmi dezvăluie, franc, și marea sa „nerăbdare”: „Mi-am zis că în primii 5 ani după ce deschid restaurantul o să am o stea Michelin. Chiar dacă suntem pregătiți pentru asta, nu mai ține de noi. Ce facem aici e un proiect de țară și am învățat să nu îmi mai impun perioade de timp. Când o să fie o să fie, iar atunci va fi timpul potrivit”. E și ceva perseverență la mijloc, admite Alex zâmbind. „Am trecut prin foarte multe greutăți, am vrut să mă las de bucătărie de câteva ori, dar nu cred că a fost o zi, oricât de grea, în care să vin cu scârbă sau cu o povară la muncă. Oricât de greu ar fi, mi-am zis că asta trebuie să fac”. „Și, da, sunt un visător”, dă Alex glas, într-un final, evidenței. „Tot timpul am visat – și când făceam sport visam că mi se pune medalia la gât. Și acum visez și simt, cumva, că visele construiesc viitorul. Ai 100 de vise, poate 2-3 vor deveni realitate, dar ele sunt foarte importante”. 

Marele său vis – și marele proiect al vieții sale – e acum ca bucătăria românească să devină o emblemă la nivel internațional. „Avem toate premisele: România are unele dintre cele mai curate pământuri pentru legumicultură, are printre cele mai răspândite zone de faună sălbatică și floră spontană. Încă n-am exploatat aceste cărți! Dacă le integrăm într-un sistem, România poate deveni <<the next big thing>> pe partea gastronomică. Văd feedback-ul oaspeților străini. Vin să vadă ceva comunism, ceva pe parte medievală, Transilvania, natură, dar nu vin niciodată cu gândul că vor mânca ceva ce le va rămâne în cap. Un brand de țară foarte puternic care ar trebui dezvoltat pe viitor este pe partea gastronomică. Pentru turiștii care au bătut Parisul, Roma, Londra de mai multe ori, mai merg doar să vadă ce s-a mai schimbat pe acolo, nu mai e un factor de «wow» să descopere aceleași drumuri. Vor să vadă lucruri noi, culturi noi, iar România are un exotism propriu, care ar putea crea o identitate surprinzătoare”.

***

ANTREU

– Chef Alex Petricean despre gustul mâncării românești

„Am călătorit mult și spun că bucătăria pe care o faci în afara spațiului din care provii nu e bucătărie românească. Bucătăria românească de la New York, din Madrid nu e bucătărie românească pentru că nu ai ingredientele necesare. Am avut un <<pop-up>> la Paris, unde am făcut bucătărie românească cu ingrediente din Franța. Am ajuns să fac o altfel de bucătărie: era o bucătărie prea fină, nu mai era profunzimea gustului românesc. A fost foarte frumos pentru francezi, dar la București mâncarea e un pic mai <<rough>>. Gustul românesc nu e un gust cizelat, e un gust puternic. Totul e gustos din fire”.

FEL PRINCIPAL

– Chef Alex Petricean despre piața gastronomică locală

„MasterChef a făcut un lucru extem de important. A arătat oamenilor că în spatele unei farfurii, în spatele unui gust, există un personaj, un om care are ceva de spus, care are un caracter, pe care și-l reflectă prin gustul pe care îl pune în mâncare. De aici s-a destigmatizat și faza cu bucătarul care e o profesie a oamenilor care n-au carte, moștenită din comunism, unde se făcea școala la profesională. De aici s-a ajuns la perioada <<rockstar>>, 5 ani cam toată lumea își dorea să devină bucătar. Odată intrat în bucătăria profesionistă, ți-ai dat seama că sunt multe lucruri care nu se văd: multă muncă, sacrificiu, stres. Nu e o meserie atât de <<flashy>> pe cât se arăta la televizor”.

„Piața a evoluat foarte mult. Încă nu suntem la nivelul Europei de Vest, dar am ajuns în direcția cealaltă, în care suntem prea fandosiți. Nu am trecut deloc prin zona de mijloc. Ar trebui să ne întoarcem un pic înapoi și să începem să asimilăm mai bine. Clientul de restaurant din România a devenit din ce în ce mai dificil, mai pretențios, fără argumente”.

„În țările civilizate, ca să devii bucătar intri într-un sistem bine elaborat, care începe de la liceu și continuă cu alți 2 ani, studiezi de la 15 până la 21 de ani ca să poți să fii un chef de party, nu sous-chef, nu head-chef. La noi, din pricina lipsei de competiție și de educație, de la a intra în bucătărie până la a deveni head-chef este un pas extrem de scurt, de poate 2 ani”.

DESERT

– Chef Alex Petricean despre „autorasismul” românilor

„Cum zice Cosmin Dragomir, noi avem un fel de «autorasism»: că nu avem bucătărie românească, că nu e nimic românesc. Ok, am fost o țară cotropită, am fost o țară de tranzit, dar câte națiuni mai au cel puțin 12 intervenții etnice în bucătăria lor, nu mai vorbim de intervenții geografice, istorice?! Ar trebui să admitem că ce e pe teritoriul ăsta a devenit românesc, să ne asumăm asta, iar când vom vedea ce potențial avem asumându-ne bagajul ăsta, vor putea face mult mai multe. Pizza din Italia e, de fapt, grecească, iar ei au dus-o la nivel de perfecțiune. Pastele, la rândul lor, vin de la chinezi. Și totuși, azi nu există locșor pe lume să nu aibă un restaurant italienesc. Asta au reușit să facă! Poate nu vom ajunge la acel nivel, dar măcar să încercăm drumul acesta”.