De 22 de ani Cezar Ioan, publisher Vinul.ro, scrie despre industria de profil, organizează concursuri și evenimente tematice, inițiază concepte off și online dedicate vinurilor românești. A dovedit și dovedește cu prisosință că este una dintre vocile autorizate care pot lăuda sau da de pământ cu tot ce mișcă în această nișă, care de fapt nu e deloc insignifiantă ci, alături de mâncare, poate fi un motor puternic de accelerare a dezvoltării țării. Cezar Ioan ne răspunde pe șleau la câteva dintre întrebările fierbinți ale prezentului și își argumentează detaliat poziția.
Reporter: Cezar, ai peste 20 de ani de experiență doar de presă de vin. Cum a evoluat industria în acești ani, unde suntem în prezent și ce prognoze ai pe termen scurt și mediu?
Cezar Ioan: 22 de ani în domeniul vinului și alți 17 în presa generalistă – o parte s-au suprapus. Am apucat să văd cum industria vinului evoluat enorm din punct de vedere al tehnologiei disponibile în crame și la nivelul utilajelor agricole pentru plantații. Domeniul a evoluat, dar mai puțin, și în ceea ce privește știința și practica viticulturii, doar că, în continuare, producțiile medii la hectar nu se ridică decât în unele cazuri la nivelul cantitativ presupus de competiția mondială. În ceea ce privește marketingul produselor, aș zice că a evoluat și mai puțin – de la nivel de ambalaje și până (mai ales aici văd o problemă gravă) la imaginea eronată despre sine și, de aici, la mesajele adresate consumatorilor. Pe termen scurt, fără să mă dau Mafalda, nu cred că se va schimba nimic semnificativ; poate pe termen mediu, odată cu înăsprirea competiției de pe piața internă, să vedem evoluții mai relevante către piața de export. S-au făcut deja câțiva pași timizi în direcția asta, prin re-coagularea și resuscitarea Asociației Exportatorilor, care anul ăsta, de pildă, a plătit apariția unui articol masiv (15-16 pagini) despre vinul românesc în revista de profil de circulație internațională Decanter.
„Da, România face vin”. Așa, și?
Reporter: În ultima vreme, pare că ai devenit mai critic față de industria vinului. Există un declanșator sau o serie de acțiuni care au dus la această schimbare de ton?
Cezar Ioan: E posibil să îmi autoexagerez propria importanță atunci când mă exprim critic, nu exclud asta, cine știe?!? Dar aș pune-o altfel: dacă să semnalezi ce crezi că nu e bine într-un domeniu, de pe poziția unei publicații de profil cu oarecare istorie și experiență, înseamnă să devii critic, atunci da, am devenit. Fiindcă observ lucruri care mi se par greșite, dar am și lăudat industria când am crezut că e cazul. Să tac acum ar fi ca și cum aș vedea că o mașină merge pe contrasens și n-aș avea nicio reacție – pentru că nu-i mașina mea! Eventual, să-l și laud pe șofer că merge pe drumul cel bun pe contrasens, dar măcar nu merge prin miriște.
Treaba cu vinul mă privește și pe mine, circul și eu pe drumul ăla despre care vorbesc și nu trebuie, nu pot, să tac: trăiesc în relație cu această industrie de mai mult de două decenii, am o implicare, am făcut lucruri pentru ea, inclusiv voluntariat neplătit. Mi-am „adus obolul”… Marea problemă, însă, e că în România percepem critica exclusiv drept ceva negativ, ceea ce nu e întotdeauna cazul: eu văd critica și drept ceva bun, care ajută la progres. Chiar și când e făcută cu „tușe groase”, caricaturale (am scris despre un slogan al vinului românesc că e ca un scâncet), asta e o metodă publicistică perfect legitimă de a sublinia și de a atrage atenția că există niște probleme. Iar fondul acestor probleme ar trebui analizat și corectat.
Am semnalat în ultima vreme câteva neajunsuri ale industriei, care țin în principal de raportarea eronată la contextul național și internațional. Cred că principala cauză este indisponibilitatea (la nivelul colectiv al industriei, căci la nivel individual se descurcă relativ mai bine) către autoanaliza obiectivă: e un deficit de comunicare, până la urmă, pentru că un proces corect de analiză trebuie să primească inputuri și să le integreze pe cele relevante. Dar, probabil, de unde stă industria și privește, neajunsurile pe care le mai semnalez eu țin de contextul legislativ intern, de cel comercial internațional, de schimbările climatice și de tot felul de alte cauze care par să nu implice vreo responsabilitate proprie a sectorului pentru a fi rezolvate.
O să fiu mai concret. Pe plan intern, eu văd că industria nu și-a clarificat și nu și-a formulat clar obiectivele colective și, pornind de aici, nici nu poate acționa eficient în virtutea vreunui consens care să fie și relevant pentru consumator: nu există, de pildă, nicio acțiune care să contracareze percepția unei imense părți a consumatorilor care trăiește sub impresia profund greșită că „vinul de țară” este cel „curat și bun”, în opoziție cu cel „industrial, cu chimicale” și vorbim aici de un bazin potențial de creștere a pieței interne cu cel puțin 30-40%, care e ignorat; nu există, de asemenea, real și relevant, niciun demers de „recuperare” sau de “convertire” a consumatorilor care să vizeze generația tânără. Acestei categorii producătorii, individual, și industria, în general, i se adresează condescendent, aproape exclusiv prin Facebook, TikTok și Instagram, cu mesaje „de lemn”, cu argumente și cu contexte irelevante din punctul de vedere al acestui tip de public.
Mai văd cu regret cum asociațiile de producători nu reușesc să simtă beneficiile promovării comune – inclusiv la comun cu alte tipuri de business-uri locale – a regiunilor viticole din care fac parte. Începuse Drăgășaniul, pe vremuri, și apoi Dealu Mare, dar între timp s-au oprit.
Pe plan internațional – și am salutat mai sus faptul că a fost reluată activitatea colectivă a membrilor Asociației Exportatorilor și s-a făcut promovarea prin Decanter! – faptul că industria nu și-a cristalizat, la nivel colectiv și consensual, o imagine corectă, mi se pare clar în primul rând din sloganul adoptat momentan, care evidențiază… evidența: „Yes, Romania Makes Wine” („Da, România face vin”). Acesta a fost „motto-ul” exportatorilor români prezenți la cel mai important târg de profil din lume, Prowein Dusseldorf, în martie 2024. O eventuală analiză SWOT, dacă o fi existat, s-a oprit („ca Hannibal ante portas”, dacă-mi e permisă licența) la constatarea că „lumea nu știe că România face vin” și a generat o prezență de slabă calitate și de slabă vizibilitate și eficiență la târg, după părerea mea: în condițiile în care toți competitorii străini nu mai știu cum să atragă parteneri de business (inclusiv prin concerte live la stand, dar nu numai) iar tu te prezinți netransparent (la propriu) și spui doar că faci vin la un târg de… vinuri – nu un târg generalist, deci, ci unul specializat! – cu un stand colectiv „baricadat” cu panouri din OSB înalte de 4-5 metri pe toate laturile, amplasat într-o margine a celei mai îndepărtate și mai puțin atractive hale față de intrarea în târg (care e imens)… cred că e o mare eroare. Sau cel puțin e un caz discutabil, dacă „industria” ar avea vreo deschidere spre a discuta. Doar că reprezentanții acesteia insistă că așa e bine, că s-au atins obiectivele etc. – ceea ce arată că lucrurile sunt considerate corecte așa cum au fost făcute, iar o eventuală discuție pe marginea unei strategii nici măcar nu poate începe.
Or, după părerea mea, această afirmație, că „Romania Makes Wine”, nu poate compensa lipsa – la nivelul industriei – a unei imagini corecte și concise despre sine, a unei identități pozitive, diferențiatoare și memorabile. Cu o astfel de prezență, eventual, lumea te va ține minte ca pe „fata timidă de la serbarea comunală”, care a stat într-un colț cu carnețelul de bal pe genunchi, și-a arătat pasiv disponibilitatea și a așteptat să fie invitată la dans. În zadar. Poate dacă standul colectiv al producătorilor români de vin purta acest slogan la un târg internațional auto sau de turism, de pildă, l-aș fi considerat mai tolerabil, deși la fel de ineficient. Dar să te prezinți așa la un târg de profil, unde toată lumea știe exact la ce fel de produs a venit (târgul era destinat profesioniștilor, nu publicului larg), este aproape ca în bancul cu iepurașul care bate la ușă în urma unui anunț ca să spună că „a venit doar să spună că pe el să nu contați!”… În cel mai bun caz, e o stângăcie pasabilă (Doamne-ajută să fie uitată rapid!). În cel mai rău caz, indică faptul că industria nu și-a clarificat argumentele, avantajele, diferențiatorii esențiali în peisajul competițional internațional. A răspuns doar cu o constatare la litera W din acronimul SWOT – adică la partea de Weaknesses – dar nu a abordat și S, și O sau T (puncte tari, oportunități, amenințări).
Cu scuze că mă lungesc în acest răspuns, am menționat la început că eu văd comunicarea ca fiind una dintre principalele neajunsuri ale industriei, mă mai explic o dată aici, cu o completare: în timp ce în alte țări se organizează anual sau chiar mai des conferințe interdisciplinare la care sunt invitați speakeri de referință din mai multe domenii, în România lipsesc dezbaterile colective calme despre vin (și gastronomie, în general) ca vector de imagine de țară. Asemenea demersuri transparente și deschise și către „în afara industriei” ar fi benefice. Atunci când unele discuții totuși există, ele sunt autoreferențiale – se hrănesc aproape exclusiv, obsesiv și limitativ, aș zice, din percepțiile și experiențele particulare ale cramelor și ale autorităților participante la conversație – și ignoră inputurile din exterior. Într-un sens, industria ignoră orice conversație cu exteriorul pe care pretinde să-l aibă drept client și partener. Și este mai degrabă reactivă, decât proactivă – o altă mare problemă, după cum văd eu lucrurile.
Moldovenilor le-a fost mai foame
Reporter: Sunt vinurile românești competitive la nivel internațional?
Cezar Ioan: Teoretic, da: avem soiuri unice, intrigante, și avem și soiuri consacrate pe plan internațional; avem o diversitate mare de microclimate, în care strugurii se exprimă cu personalități distincte; chiar dacă nu suntem o țară turistică importantă și să extragem vizibilitate și prestigiu astfel, beneficiem de apartenența generică la imaginea, la legislația, la istoria și la cultura europeană.
Practic, însă, nu suntem prea competitivi: costurile pentru producerea vinului sunt mai mari la noi decât în alte țări (și de aici și prețurile devin necompetitive, în lipsa altor argumente); lipsește know-how-ul și viziunea comună a industriei de a se adresa pieței internaționale în mod interesant și convingător – toți așteaptă ceva de la stat, să „se” facă; lipsește timpul și lipsește răbdarea – dar pe asta o va rezolva timpul, probabil dureros.
Am spus odată că, dacă industriei românești de vinuri i s-ar da șansa să transmită un mesaj global, gratuit, dar limitat la 20 de secunde (cam cât durează intervalul de atenție al audienței), n-ar ști ce să spună despre ea.
Reporter: Cum de Republica Moldova pare că se mișcă mult mai bine în materie de vinuri, brand de țară, export și comunicare decât noi?
Cezar Ioan: Pe scurt, le-a fost mai foame și nici n-au avut produse alternative din care să-și procure cele necesare traiului, la nivel național. Pe lung, după ce li s-a închis în nas brusc și brutal piața tradițională ex-sovietică și în lipsa unei piețe interne solide și-au suflecat mânecile și s-au pus pe gândit soluții, pe cerut ajutorul, dar ajutorul vine dacă și după ce omul dă semne că se mai ajută și singur.
Know-how-ul și finanțarea din partea Agenției Statelor Unite Pentru Dezvoltare Internațională (USAID) au fost hotărâtoare, la fel și ajutorul statului, ca și faptul că a existat un interes viguros din partea industriei vinului către găsirea de soluții viabile. Acești trei factori, la care aș adăuga un interes viu și din partea „societății civile” – vița-de-vie și vinul reprezintă preocupări „de supraviețuire” și de interes pentru foarte mulți cetățeni ai Republicii – au creat mediul propice pentru analize lucide, care au dus la acțiuni colective eficiente. Azi, cu aproximativ jumătate din suprafața viticolă a României, Moldova exportă de cinci ori mai mult. Iar România e principala țară de destinație pentru vinurile moldovenești, pe fondul lipsei de acțiune comună a producătorilor indigeni: în termeni ne-frățești, pur competitivi, producătorii români i-au lăsat pe cei de peste Prut, prin inactivitate la nivel colectiv, să ocupe o cotă de piață după care azi tânjesc amarnic.
Dacă stăm, atunci să nu așteptăm nimic de la stat!
Reporter: Poate fi România o destinație eno-culinară? Cum, ce ne lipsește? Cum s-ar putea implica statul, și de crezi că nu a făcut-o până acum?
Cezar Ioan: Nu aștept aproape nimic de la stat, dacă mediul privat nu i-o cere cu hotărâre și cu insistență. România poate, și va fi, destinație enogastronomică: se întrevede asta după reacțiile aproape invariabil pozitive ale străinilor care ne vizitează și ne degustă. A fost și cazul locurilor promovate de Prințul Charles, actualmente rege al Angliei. Când vor fi mai mulți astfel de străini, și mass-media va deveni interesată și românii înșiși vor deschide ochii și își vor vedea valorile cu mai multă prețuire. Gastronomia și vinul ar trebui să fie subiect permanent de discuție publică, dar… avem mai multe restaurante italienești, turcești și chinezești decât românești, care, de cele mai multe ori, sunt izolate la nivel de „împinge-tava”.
Este și rezultatul educației precare a unor generații „rupte” cultural de trecut, crescute cu părinții prin Spania ori Italia sau ai căror părinți le-au pus seara la cină paste bologneze cu sos din borcan, că erau mai ușor de făcut după o zi grea de muncă… E și rezultatul „culturii spectacolului” practicată de televiziuni, unde subiectele legate de gastronomie au început în ultimii ani să fie foarte prezente, dar unde vedem mai mult circ decât gastronomie sau unde, oricum, vedem subiectul dus în derizoriu: „Ce Chef a aruncat mai departe cu tigaia, cine la cine a țipat mai tare, ce tatuaje ori silicoane au mai apărut” șamd.
Noi, în primul rând, nu credem în valoarea, în diversitatea și în unicitatea gastronomiei naționale. Cred că în termeni pretențioși asta se numește aculturație – abandonarea benevolă a propriei culturi pentru adoptarea uneia străine, care pare mai valoroasă. În condițiile astea, ce ar putea să facă statul, care eșuează în proiecte mai simple?
Cât despre stat, ar face bine să ajute diferite proiecte private concrete și corecte, care evită vulgaritatea și sunt susceptibile să proiecteze o imagine pozitivă, respectabilă. Când zic „statul” îmi e indiferent dacă vorbim despre autoritățile centrale sau de cele locale.
Dacă nu vorbim noi despre gastronomia românească, atunci pe cine lăsăm s-o facă? Și cu ce rezultate?
Reporter: Ești unul dintre inițiatorii scrisorii deschise către Amazon.com prin care se cerea schimbarea categoriei unor cărți „de bucate românești” pline de erori grosolane la categorie Fantasy. Cum ai ajuns acolo?
Cezar Ioan: Am ajuns fiindcă eram implicat, încă din 2005, în diferite mișcări culturale de promovare a gastronomiei românești și eram cunoscut în astfel de medii (prin „Revoluția cârnaților de Pleșcoi”, prin „Ziua națională a gastronomiei și vinurilor din România” și altele). Am ajuns fiindcă eram prieten și tovarăș de acțiuni cu Cosmin Dragomir, cel care a descoperit acele cărți. Ca să fie clar: n-am sperat că Amazon chiar va schimba categoria acelor cărți (mă și îndoiesc că a citit cineva de acolo scrisoarea noastră)! Am sperat, în schimb, că pusă în fața enormităților care se vehiculau în acele cărți despre gastronomia românească, media de la noi – și, prin ea, opinia publică – să realizeze că dacă nu avem noi grijă de patrimoniul nostru culinar, o să-l preia alții și o să spună ei ce vor, după interesele și priceperea lor și – indiferent ce credem noi despre noi – adevărul o să devină irelevant în ochii opiniei publice internaționale. N-aș fi vrut să văd repetat pe scena internațională cazul exemplar în care, prin inactivitate, industria autohtonă de vin a lăsat locul liber concurenței moldovenești să „facă agenda”.
Cu gastronomia la război!
Reporter: Am înțeles că urmează să lansați un proiect de promovare a României în străinătate. Ne poți detalia?
Cezar Ioan: În primul rând proiectul constă în înființarea unui „think tank”, a unui grup „de gândire”, de comunicare și de acțiune pentru promovarea României pe plan internațional prin gastronomie, vinuri, stil de viață local. Am adunat laolaltă mai mulți voluntari, prin Asociația „Curaj Înainte”, specialiști din comunicare, antreprenoriat și din mediul academic de cel mai înalt nivel la care am avut noi acces: Ștefan Chirițescu, Chief Strategy Officer la McCann Worldgroup Romania; Cătălin Mahu, antreprenor HoReCa; Cosmin Dragomir, jurnalist și istoric culinar; Dr în Științe Politice Mihnea Dumitru, specialist în comunicare cu integrarea AI; Dr în Sociologie, antropolog Adriana Sohodoleanu; Carmina Nițescu, fondatoarea website-ului și aplicației Winesday; jurnaliști și alți „oameni de bine”, după cum se mai spune. Sunt în curs parteneriate cu principalele asociații patronale și profesionale din domenii precum HoReCa, turism, etnografie etc.
Pe scurt, e WAR („război”, în engleză – doar că în realitate nu e niciun război, dimpotrivă!) – un acronim care vine de la cuvintele care compun adresa de internet a site-ului – We Are Romania, WeAreRomania.com. Dincolo de adresă, sloganul care o completează sperăm că este relevant: „You Are Welcome” („Sunteți bineveniți” sau „Cu plăcere” – cum vrea, fiecare, să înțeleagă această formulare).
Proiectul este unul de promovare a valorilor reale enogastronomice și culturale de la noi prin publicarea de cărți, articole, evenimente, comunicate și campanii de presă. De asemenea, e un proiect de coagulare, de vectorizare a multor altor acțiuni întreprinse în primul rând de noi, fondatorii (dacă noi nu dăm un exemplu, atunci cine?), ca și de alte persoane sau entități juridice. Deja site-ul (în limba engleză, căci ne adresăm în primul rând străinilor) este populat cu o sumă de articole care prezintă corect și apetisant mâncarea și vinurile din România.
Va urma să punem sub acest slogan și alte acțiuni: filme de prezentare; târguri și festivaluri de vin și gastronomie; conferințe; evenimente precum „Luna gastronomiei cu Fetească” în Capitală, dar și altele; concursuri de zacuscă, brânzeturi șamd. Lucruri care să facă poftă de cunoaștere.
„Fetească! E curată, românească”
Reporter: Apropo de „Luna gastronomiei cu Fetească”, anul ăsta organizezi „Anul de Fetească”. Ce presupune?
Cezar Ioan: Noi organizăm din 2014 așa-numitele „Cercuri de Fetească” – evenimente de socializare lejeră cu muzică și de cunoaștere a vinurilor din soiuri românești (nu doar Fetească, ci și Crâmpoșie, Frâncușă, Tămâioasă, Busuioacă, Băbească, Novac șamd.) – adresate în special publicului tânăr atât prin locurile în care le-am tot desfășurat, cât și prin muzica live cântată în cadrul întâlnirilor, ca și prin meniurile de mâncare propuse. Am pornit de la doar 15 persoane interesate și am avut, la apogeu, aproximativ 750 de oameni laolaltă la un eveniment.
„Anul de Fetească” e un alt exemplu de acțiune WAR / You Are Welcome. În decembrie anul trecut, mi-a venit o idee în continuarea „Cercului de Fetească”, pentru ceva la un nivel mai vizibil în toată țara: vinul românesc are nevoie de o personalizare și de acțiuni de mai lungă durată pentru a-și contura o identitate distinctă atât în ochii publicului intern, cât și a celui extern… Această personalizare mi s-a părut cel mai logic și mai veritabil să fie făcută printr-un cuvânt care desemnează nu unul, ci trei soiuri autohtone de struguri pentru vin: Fetească albă, Fetească regală și Fetească neagră. Avea un istoric de comunicare prin acțiunile noastre, era un cuvânt scurt și cunoscut de români, relativ ușor de pronunțat și de către străini, acoperitor atât din punct de vedere al culorilor, tipurilor și gusturilor, cât și din punct de vedere al disponibilității în toate regiunile României și aproape în toate cramele.
Am gândit ca această idee – de identificare simbolică a vinurilor românești cu Feteștile (dar nelimitată la cele trei soiuri care conțin cuvântul) – să fie materializată pe de-o parte printr-o campanie de articole și comunicări, iar pe de altă parte prin semnalizare în retailul online și fizic, prin amplasarea unor stickere pe sticle, pe care să scrie: „Fetească! E curată, românească” și, respectiv, „Feteasca anului”. În HoReCa, am gândit meniuri tematice, conținând diferite tipuri de vinuri din Fetești, însoțite de câteva cuvinte despre importanța lor economică și identitară și despre asortabilitatea acestora cu mâncarea tipic românească și un îndemn la cunoaștere și testare. Sloganul își propunea să transmită publicului legătura identitară dintre Fetească și România și să și completeze această legătură cu atributul pozitiv al „curățeniei”, foarte valorizat când vine vorba de vin. Era gândit ca o semnalizare și ca un îndemn.
Din pricină că doar două crame din cele vreo 50 ofertate de noi au răspuns pozitiv propunerii și nu se strângea bugetul necesar, ne-am văzut nevoiți să ne limităm la ce puteam face noi singuri, plus câțiva parteneri voluntari. Adică la publicarea de articole și la organizarea unui concurs de Fetești regale (pe 3 iunie e Ziua internațională a acestui soi), la organizarea de reuniuni degustative pe grupuri mai micuțe, în general cu sprijinul unor locații – și la implementarea acestei „Luni de gastronomie cu Fetească” în trei restaurante bucureștene care s-au oferit voluntar să găzduiască acțiunea: La Mama Ateneu, La Mama – Muzeul Țăranului Român și wine barul Corks. Aici, pe parcursul întregii luni iunie, vor fi promovate meniuri speciale cu bucate românești și cu vinuri de Fetească. Vom mai acorda, în toamnă, la concursul nostru dotat cu Premiile de excelență Vinul.Ro, premii speciale pentru cele mai bune vinuri din soiuri românești.
Deja unele efecte ale ideii lansate de noi prin comunicare se văd pe piață: la târgul internațional de vinuri Prowein Dusseldorf, atât echipa României cât și cea a Republicii Moldova, au organizat masterclass-uri axate pe Fetești, pentru prima dată în istorie prezentate laolaltă ca fiind identitare; am publicat articole și am derulat două conferințe despre soiul de struguri Băbească neagră (cunoscut sub numele de Rară neagră în Republica Moldova) – aceste întâlniri au prilejuit descoperiri interesante pe plan comercial și au stârnit foarte mare atenție în industrie; tot mai multe crame au înțeles să-și axeze promovarea pe soiurile autohtone pe care le au în cultură; un wine bar din Capitală organizează timp de 10 zile un „maraton degustativ” cu 42 de Fetești. Și vor urma și altele.
„Treasures of the East”: România ca gazdă pentru gastronomiile din Răsărit
Reporter: Ești implicat în mai multe proiecte de valorificare a gastronomiei românești, dar ai declarat că intenționezi să organizezi evenimente transfrontaliere. De ce și ce îți propui?
Cezar Ioan: E tot sub umbrela WAR / You Are Welcome… Am credința (și nu numai eu, ci toți colegii mei de la WAR) că gastronomia românească este o sinteză extraordinară, unică, a mai multor influențe: trei imperii (Otoman, Țarist, Austro-Ungar) și a numeroase grupuri etnice care au trecut și au locuit pe aceste meleaguri – de la tătari, sași, șvabi, evrei, ucraineni, bulgari, italieni, greci, sârbi șamd. Am credința că România – prin mărimea populației și prin numărul de restaurante cu diverse specificuri, prin poziționarea geografică, prin diversitatea de influențe menționată, prin arhitectura și istoria unora dintre orașe, prin frumusețile naturale – are o vocație reală de a deveni o capitală a gastronomiilor din această parte de lume.
Primul eveniment la care lucrăm este un festival regional la Craiova cu participarea unor gastronomi și a unor producători de vinuri din Ungaria, Serbia, Bulgaria, Ucraina, Moldova și România – „Savorile Dunării de sud”. Aici se vor adăuga și elemente de port popular, de muzică specifică, iar pe lângă partea adresată publicului larg din localitate și din regiune (Craiova a la distanță aproape egală de Sofia și Belgrad sau Budapesta) vor avea loc și conferințe și schimburi de experiențe ale profesioniștilor interesați de astfel de produse.
Al doilea eveniment, mai îndepărtat și mai dificil, vizează reunirea în România, tot sub forma unui târg-festival de mare amploare, a vinurilor și băuturilor produse în Răsărit – văzut nu doar ca Europa de est sau balcanică, ci incluzând și Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turcia și Levantul și până chiar mai departe în est, spre Asia. Am gândit că toate aceste țări se „pierd în mulțime” atunci când participă la diferite târguri internaționale de mare amploare (a fost și cazul Prowein Dusseldorf 2024, când toate aceste țări abia au umplut un sfert de hală dintre cele 13 ale evenimentului), dar dacă ar fi prezentate undeva mai aproape de „acasă la ele”, în comun, ca într-un „one stop shop”, ar putea stârni un mare interes din partea profesioniștilor occidentali în comerțul cu băuturi care le-ar putea găsi pe toate laolaltă, fără efort și cumva “în mediul lor”, în cultura și gastronomia lor.
Există realmente la nivel mondial un interes în creștere față de „cea mai veche lume a vinului” – teritoriile în care s-a produs vin cu mult înainte de Italia, Franța, Spania, Portugalia sau Germania de azi. În comun cu țările menționate mai sus, am putea profita de acest interes și l-am putea stimula și apoi satisface, generând un val pe care să putem pluti apoi cu toții atât ca exportatori de băuturi și alimente, cât și ca destinații de turism etc.
Vinuri cu medalii. Vinuri dulci și vinuri BIO
Reporter: Ai făcut câteva modificări în regulamentul Premiilor de excelență Vinul.ro. Cum se desfășoară acum și de ce ai ales această strategie?
Cezar Ioan: Făceam în mod obișnuit toamna acest concurs, la final de septembrie, așa încât să putem anunța medaliatele cu ocazia festivă a Zilei naționale a gastronomiei și vinurilor din România, în prima duminică din octombrie în fiecare an (sărbătoare în crearea căreia, de asemenea, am fost inițiator alături de jurnalistul Cosmin Dragomir și de Chef Nico Lontras). Dar în ultimii doi ani am primit tot mai multe semnalizări din partea producătorilor de vin că în cazul vinurilor albe și rose de consum curent (nu cele tezaurizabile pe termen mai lung) nu prea le este de folos o medalie obținută în octombrie, în condițiile în care prin decembrie în același an sau prin februarie-martie anul viitor apar recoltele noi. Am decis astfel să organizăm o presesiune de evaluări pentru aceste vinuri proaspăt lansate pe piață (unele nu sunt neapărat 88888din recolta precedentă, dar au fost maturate la butoi sau la sticlă pentru mai mult timp și ajung să fie lansate cu întârziere), așa încât ele să poată utiliza mai mult timp beneficiile rezultate din recunoașterea calității.
E important de știut că aceste medalii se dau pe branduri și pe loturi precise, nu „la grămadă”, așa încât apariția unui nou lot sau a unui nou an de recoltă atrage imposibilitatea producătorului de a mai folosi medaliile pe sticle sau în comunicare. Aceasta este principala modificare în concursul pentru Premiile de excelență Vinul.Ro, alături de acordarea notei finale pentru fiecare vin prin efectuarea mediei după ce au fost eliminate notele extreme (cea mai mică și cea mai mare) acordate de către evaluatori.
Reporter: Zilele trecute s-a desfășurat etapa dedicată vinurilor bio, dulci și aromate. Cine sunt marii câștigători?
Cezar Ioan: În total, au existat 3 Mari Medalii de Aur (adică vinuri cu punctaje peste 95, dintr-un total maxim posibil de 100), 20 de Medalii de Aur (punctaje între 90 și 95) și 2 premii speciale pentru cele mai bune Fetești albe din concurs – una de la SERVE Ceptura (Vinul cavalerului 2023) și cealaltă de la Crama deMatei (Patima după Matei 2023) – ambele din Dealu Mare. Toate au fost vinuri impresionante. Lista lor poate fi consultată la noi pe site.
La categoria Dulce & Aromat, am avut 2 Mari Medalii de aur de la aceeași cramă – un rezultat deosebit: o Tâmâioasă românească dulce 2020 și un Sauvignon Blanc Fume 2022 purtând, ambele, numele Tata și Fiul, produse de Apcovin Vrancea, și o Fetească neagră demidulce – Opus fabula 2019 – de la Gramofon Winery, din Dealu Mare (Prahova).
La BIO, pe primul loc (cu Medalie de Aur) s-a situat primul producător care practică agricultura biodinamică din România – Domeniul Bogdan, cu asamblajul Cuvee Experience roșu recolta 2020, format din Fetească neagră, Merlot și Shiraz. Interesant de reținut este că dacă certificarea BIO se referă doar la strugurii produși prin agricultură ecologică, la biodinamic rigorile sunt extinse și asupra metodei de producere a vinurilor – astfel că acestea nu pot folosi, de pildă, drojdii selecționate (care sunt permise la BIO) și alte tipuri de substanțe și manopere.
Despre efectul razelor Lunii asupra viței-de-vie
Reporter: Vinurile bio sau biodinamice sunt un moft, o strategie de marketing sau altfel de vinuri?
Cezar Ioan: Nu aș putea numi moft preocuparea producătorilor bio și biodinamici de a lăsa generațiilor viitoare o lume cât mai curată posibil – în primul rând. Poate știi, dincolo de conceptul și de certificările bio, din ce în ce mai mult se discută despre așa-numita „agricultură regenerativă”, aceea care-și propune nu doar să nu mai agreseze și să sărăcească solul, ci chiar să-l readucă la compoziția și la calitățile de dinainte de intervenția umană.
În al doilea rând – și aici mă refer la partea de biodinamică, unde agricultura se practică în funcție de fazele lunii – dacă vedem cu ochiul liber și a fost și demonstrat științific efectul Lunii asupra lichidelor de pe Pământ sub forma mareelor, de ce n-am crede că satelitul natural are și un efect asupra lichidelor din interiorul plantelor și chiar din sol?
În al treilea rând, biodinamica modernă e departe de simpla introducere a coarnelor de bovine în sol, cum era la început: biodinamica modernă se bazează pe măsurători de laborator și pe alte comparații directe, măsurabile, cu agricultura „convențională”, cea cu pesticide și îngrășăminte. Și reies niște beneficii certe, ca și unele incerte, dar logice, în ceea ce privește rezultatele viitoare.
Din punct de vedere al marketingului, bio / biodinamic funcționează și nu prea: funcționează în special la generația tânără, în timp ce pe mulți „peste 50 de ani” îi lasă rece (evident, am simplificat grosolan, dar cam asta e). Iar din punct de vedere al caracteristicilor organoleptice, în cazul producătorilor serioși, nu există nicio diferență. Și nici în ceea ce privește abilitatea vinurilor bine făcute de a evolua pozitiv odată cu învechirea – o demonstrație în toate aceste sensuri a fost făcută de specialistul în biodinamică Leonello Anello la București: a prezentat aproximativ 14.000 de analize comparative de sol, struguri, vinuri între agricultura convențională și cea biodinamică, a prezentat vinuri biodinamice învechite două decenii care au fost foarte convingătoare.
Reporter: Cui se adresează vinurile dulci sau demidulci? Mulți profesioniști promovează în general vinurile seci
Cezar Ioan: La nivelul general al pieței românești, consumul de vinuri cu rest de zahăr rămâne majoritar, dacă nu chiar două treimi din total. Deci apetit există, dacă vorbim la nivel de volume consumate. Însă nu toate vinurile cu rest de zahăr sunt și bune cu adevărat – chiar dacă pot da multor această senzație, adeseori dulceața acoperă niște defecte sau neajunsuri. Și, da, în general sunt promovate vinurile seci, principalul motiv fiind, cred eu, mai marea lor asortabilitate cu mâncarea.
Vinurile cu rest semnificativ de zahăr – demiseci, demidulci și dulci – au un spectru de „pairing”, de asortare culinară, mai redus, iar cele cu adevărat bune sunt mai scumpe și unii nu le accesează inclusiv din cauza discursului medical, care a atras tot mai mult atenția asupra riscurilor induse de „consumul de sare, zahăr și grăsimi” și a demonizat orice produs dulce. Din punctul meu de vedere – și nu doar al meu, dacă ne uităm cât de bine „punctează” vinurile dulci bune în numeroase concursuri internaționale – vinurile dulci bune sunt scumpe, sunt expresive și adeseori memorabile și își au locul lor în meniul, în pivnița sau în frigiderul oricărui băutor pretențios și avizat.
La spumante, avem (cu) ce bubui!
Reporter: În ultimii ani au apărut din ce în ce mai multe etichete și, implicit, cantități mai mari produse, de vinuri spumante. E un trend? Avem cu ce?
Cezar Ioan: Avem cu ce, avem și apetit intern și extern, e un trend mondial – efervescentele sunt singurele care continuă să crească în consum la nivel mondial, pe fondul unei scăderi generale a consumului de vin. Pentru România, în special, cred că vinificarea efervescentă e o șansă foarte interesantă în special pentru soiurile albe vechi precum Zghihara, Frâncușa, Mustoasa, Crâmpoșia, Feteasca albă sau cea regală – unde a doua fermentație pe drojdii și dioxidul de carbon rezultat ajută foarte mult la creșterea expresivității unor vinuri considerate altminteri mai „neutrale”, mai puțin expresive din punct de vedere olfactiv și gustativ. Aș introduce și o glumă aici, dar care are un sâmbure de adevăr și ar putea activa un anumit tip de consum de vinuri efervescente: „Dacă bei înainte de ora 12 și ești sărac, ești bețiv. Dacă bei tot înainte e ora 12 la prânz dar ești bogat, se cheamă că ești la brunch.”
În tot contextul menționat, spumantele românești chiar pot să bubuie – aspirațional, dar și real, furnizând produse care să-i facă pe oameni să se simtă „la brunch”, „bogați”. Exemplul unor categorii de spumante “de largă recunoaștere” cum sunt prosecco italienesc, cava spaniolă, champagne franțuzească sunt deja studiate și se încearcă a fi replicate de unele țări producătoare de vin care visează să creeze și ele câte un model, câte o categorie proprie de astfel de produs. Nu văd de ce România ar ignora acest fenomen, dar mă tem că o va face – din lipsa apetitului către analiza lucidă a situațiilor și din lipsa priceperii de a conlucra, cred că nu vom vedea un “proiect spumant” al României.
„Și-ai Buzău, Buzău!” Pleșcoi, un început de revoluție a produselor tradiționale
Reporter: În urmă cu mulți ani ai declanșat Revoluția Pleșcoi. Cu ce se mănâncă revolta asta?
Cezar Ioan: Anul era 2005, se fac aproape două decenii. Era mai mult decât o revoltă, era o propunere de a privi spre viitor – un viitor unde produsele tradiționale puteau fi valorizate superior în multiple forme: ca produse comestibile, în sine; ca obiect de interes pentru turismul gastronomic (pentru turism, în general); ca modalitate de „salvare” a unor locuri de muncă și a unor profituri în mediul rural; ca puncte de pornire pentru dezvoltarea de produse noi și cu valoare adăugată mai mare; ca sursă de coeziune socială și de identitate regională și națională. Să ne înțelegem: erau vremurile în care orice produs străin era privit aproape automat ca fiind de valoare mai mare decât cele autohtone – pe fondul ăsta “sociologic” am venit noi cu „Revoluția Pleșcoi”, într-o încercare aproape disperată de a întoarce privirile către un set de valori pe care îl vedeam neglijat.
Concret, pe plan comercial, ce am făcut a fost să înființez o firmă de distribuție care cumpăra cârnații de la Pleșcoi, din județul Buzău, și îi vindea către 120 de restaurante bucureștene. Mai departe – și aici vine deja o parte din campania de comunicare – aceste restaurante prezentau de multe ori cârnații pe foi speciale în meniuri, puse la dispoziție de noi: pe aceste foi erau explicate avantajele și calitățile acestor cârnați, dar și ale produselor alimentare tradiționale, în general. Tot concret, am scris articole și comunicate de presă, am organizat proteste publice (inclusiv în fața McDonald’s-ului de la Piața Romană din Capitală, unde am împărțit trecătorilor flyere mobilizatoare, pâine de țară, cârnați și babic), am pus în scenă adevărate „cascadorii de marketing” („Eva a trăit la Pleșcoi”, unde publicitarul George Moisescu a făcut realmente „campania creativă a anului”, medaliată).
Am atras atenția presei și, prin ea, publicului general, către acest subiect generos. Am vehiculat idei despre trecut și viitor și am făcut să se vorbească despre produsele tradiționale în general, să fie văzute măcar puțin așa cum sunt ele văzute în țări care au dus afacerea asta la nivel înalt – Italia, Franța, Spania șamd.
Reporter: Ai crescut în Buzău, așa că te întreb ce mâncăruri specifice buzoiene știi și care ar putea să își facă loc pe meniul unui restaurant specializat în mâncare muntenească?
Cezar Ioan: Aș vrea să las să se pronunțe în domeniul ăsta oameni mai pricepuți decât mine și cu legături mai profunde decât mine cu Buzăul. Eu am locuit la oraș și am plecat de 34 de ani de-acasă, iar primii 9 de viață i-am petrecut la Focșani, tot la oraș (poate și de asta preocuparea mea pentru regăsirea unor „rădăcini”). Un singur produs buzoian îmi vine mereu în minte, dar culmea e că nu l-am regăsit deloc în amintirile unor oameni care chiar au locuit în zonă – ciorba din mațe de miel acrită cu oțet, de la Gura Teghii.
Ar mai fi și cașcavalul Penteleu, dar nu sunt deloc sigur că era doar o rețetă și, oricum, pe vremea când l-am descoperit eu era atât de greu de găsit încât mi-e teamă ar putea fi și o falsă amintire, o completare neconformă cu realitatea obiectivă, adusă de nostalgia unor ani ai tinereții în care lipsurile de tot felul făceau ca mintea să ne joace feste și să prețuiască mai mult decât ar fi fost normal niște produse standardizate, de fapt, de „rețetarul comunist”.
FF.interesant, o analiză ziaristică făcută pentru a fi percepută de către toți cei interesați în cunoașterea actuală a domeniului vinurilor și gastronomiei aferente. Mulțumesc pentru informațiile pertinente de cunoscător, Felicitări