Am aflat târziu în viață despre conceptul acesta de iubire de sine. Habar n-aveam că avem nevoie și de așa ceva în viață. La naiba… multe mai sunt lucrurile de care avem nevoie.
Cred că iubirea de sine ar trebui să vină în pachetul acela cu „cei 7 ani de acasă”. Partea „bună” la treaba asta cu iubirea de sine este că îți dai seama foarte, foarte greu că nu o ai. Trăiești bine mersi și fără. Ba, cum să zic, îți vine foarte simplu și firesc să faci asta. Las psihologii să ne învețe cum să ne iubim pe noi în general. Vreau să spun azi câte ceva despre iubirea de sine în bucătărie.
Încă de mică am avut un ochi deschis către mâncare, către bucătărie. Am fost mereu foarte atentă la subiectul acesta. Iubirea de sine o învățam foarte firesc de la mama. Ce privim în copilărie, ni se impregnează pe retină, repetăm fără să ne dăm seama la vârsta adultă până într-o zi în care începem să ne punem întrebări referitoare la ce am văzut și așa aflăm mai multe despre mediul în care am crescut, despre ce ne-a marcat.
Plecăm în viață cu porții de mâncare văzute acasă, cu imaginea meselor în care ne aflam cu toții la masă și se spuneau glume sau dimpotrivă, plutea un nor foarte gri în cameră, cu imaginea mamei care mânca singură și tristă, cu tata care venea trăsnind și bufnind și critica mereu mâncarea, cu vizita la cofetărie pe care o făceam când luam coroniță, cu sora/fratele care era mereu mofturos, cu ce primeam la pachet când plecam în excursie (chec sau șnițele fără niciun dubiu), cu tortul făcut de mama de ziua noastră. Voi aveți idee cam cu câte sute de amintiri plecăm noi în viață legate de mâncare? Cam cum se împletesc toate acestea cu iubirea, afecțiunea primită? Și voi vreți să ne vindecăm noi de mâncatul emoțional așa de azi pe mâine?
Iubirea de sine este sora foarte bună a respectului de sine.
Nu poți spune că ai respect de sine dacă faci următoarele lucruri:
- mănânci resturi rămase de la membrii familiei, de la partener, de la copii,
- ca să nu arunci mâncarea, deși nu îți place, o mănânci tu, că oricum ceilalți nu se ating de ea,
- când ajungi de la serviciu nu îți mai încălzești mâncarea, ci o mănânci așa rece, pe fugă, pe un colț de masă, în timp ce fetița ta stă în cadrul ușii de la bucătărie și se uită mirată la tine văzând cum la 1 polonic de ciorbă mănânci 2 polonice de emoții înecate,
- împarți mâncarea mai bună celor de la masă, lăsând pentru tine câteva resturi lângă care pui 2 felii de pâine ca să te saturi,
- când mergi la cumpărături, alimentele tale preferate sunt de o calitate mai proastă, ca să poți lua alimente foarte scumpe celorlalți din casă.
Exceptând situația în care motivele financiare sunt definitorii, toate celelalte motivații sunt lecții rămase de acasă. Ne transformăm în mamele noastre și urmăm fără să ne dăm seama același tipar. Rămânem și la 45 de ani copiii cuminți care își ascultă părinții, care nu ies din cuvântul lor, care nu părăsesc și nu își trădează familia.
Dacă aveți copii în casă, fetițe mai ales, vă rog fiți atenți la aspectele de mai sus. Este atât de greu să ștergi în timp amintirea unei mame care mânca de nervi și apoi vărsa ca să nu se îngrașe și să nu fie criticată de soț. Este atât de împovărător pentru un copil să i se spună: „Fac asta ca să aveți și voi un tată, să nu vă râdă lumea, fac asta pentru tine.” Nu răpiți copilăria celor care mai au dreptul să o trăiască. Nu îi încărcați cu lecții mai devreme decât le pot înțelege. Nu le spuneți copiilor că viața e grea și nedreaptă. Își vor da în timp și ei seama de asta. Nu întunecați rozul din ochelarii lor și nu le dați cu noroi peste norii pufoși în care au nevoie să crească. Copiii de lângă noi poate că sunt veniți tocmai ca să aducă o undă de inocență și optimism în viața noastră și nu sunt niște adulți în miniatură pe care noi să îi îndoctrinăm cu lecțiile primite de la viață.
Fetița ta o să țină minte multe lucruri despre tine ca mamă. Hai să o ajutăm să aibă un model bun în viață și din acest punct de vedere. Nu e vorba despre a mânca alimente scumpe sau a merge zilnic la restaurant. Dimpotrivă. Este vorba despre ce faci tu în bucătărie, în liniște, când nu te vede nimeni. Iar acest „nu te vede” este foarte relativ cu un copil în casă. Copiii nu trebuie să vadă ca să știe. Copiii simt. Copiii, prin fereastra pe care o au mereu deschisă cu Universul, percep energiile transmise de gândurile noastre, de cuvintele noastre rostite printre dinți, de mimica feței noastre atunci când tăcem. Mi s-a întâmplat de atâtea ori ca, atunci când îngândurată fiind, fiica mea Sofia să mă ia de mână și să se uite în ochii mei și să mă întrebe: „Ce faci, mami?” I-am oferit o îmbrățișare întrucât cuvinte potrivite n-am avut pregătite. Tristețea se învață în copilărie. Tăcerea tot atunci. Curajul atunci își prinde rădăcinile în sufletul nostru și se tot ia la trântă cu noi pe parcursul vieții.
Vă doresc să reparați acele imagini din copilărie, legate de mâncare, care dor și să aveți mese cât mai liniștite și ușoare atât în familie, cât și când mâncați singuri.
Vezi aici podcasturile G4Media „Fântâna de sănătate” cu Tania Fântână.
