Sursa foto: colaj (Flickr)
Despre preferințele gastronomice ale lui Alexandru Ioan Cuza s-au scris foarte puține rânduri, însă știm că îi plăcea foarte mult mâncarea de linte.
Primele culturi de linte datează din epoca neolitică, în zona Orientului Apropiat: nordul Israelului, Siria, sudul Turciei, nordul Irakului și vestul Iranului. Lintea apare menționată și în Biblie și în Coran. A fost aclimatizată ușor, dar din cauza faptului că nu e rentabilă (cam două boabe pe fiecare păstaie) cultura ei nu i-a atras pe țărani. „Linte sătenii mănâncă arareori; ea nu-i rodoasă și o mănâncă gărgărițele. De la ea nu-i folos mult și nu-i gustoasă. Lintea se fierbe ca și fasolele și mazerea. Se mănâncă dulce – ciorba de linte -, fiartă cu ceapă și prăjitură, sleită și în borș. Țăranii moldoveni de la câmp cunosc o linte – ca mazerea –, în cornuri, care se mănâncă dulce și în borș. Lintea adevărată n-o prea cunosc”.
Una dintre puținele referiri la preferințele culinare ale lui Alexandru Ioan Cuza se regăsește într-o carte destul de obscură, care conține o simpatică povestioară în care personajele principale sunt bucătarul mitropolitului și domnitorul Al. Ioan Cuza. Pretextul textului este o șotie a bucătarului prelatului, care îi gătea ciorba de linte cu zeamă de slănină, dar care susținea în fața Mitropolitului și a invitaților săi că este gătită de post. Domnitorul îl împrumută pe bucătar și până la urmă află secretul gustului deosebit al mâncărurilor ce nu trebuiau să fie de frupt. Din poveste aflăm și că „ciorba de linte cu salată de varză acră, în zeamă, tăiată fidea, dar și sferturi întregi, după gust, stropite cu ulei de nucă și presărată cu boia de ardei iute, era mâncarea favorită a lui Cuza-Vodă”.
În singura carte de bucate publicată la noi în timpul domniei lui Cuza „Christ Iónnin – Bucătăria română. Carte coprinzătoare de mai multe rețete de bucate și bufet”, observ că nici atunci nu era la prea mare căutare. Există două trimiteri la linte („o ciulama de cartofi sau de linte (…) trecută prin sită” și mâncare de linte precum cea de fasole. Linte nu folosea nici Maria Maurer, autoarea primei cărți de bucate tipărite în Țara Românească (1846, 1847 sau 1849 – datele pentru ediția Princeps diferă de la cercetător la cercetător). Să nu uităm că domnitorul era moldovean și probabil că preferența sa culinară își are obârșia în obiceiurile gastronomice din provincia de mai sus de Milcov. Cercetând cele două cărți de bucate tipărite în Iași ce-l preced pe Al. I. Cuza, o să observăm că în cea a lui Kogălniceanu & Negruzzi lintea lipsește cu desăvârșire. În schimb, apare – chiar supă (o supă cremă, cu tehnică complicată de gătire și cu indicații gastronomice detaliate) – în 1846 în volumul: „Rețete cercate în număr de 500 din bucătăria cea mare a lui Robert, întâiul bucătar al curții Franției, potrivit pentru toate stările”, tradus de Postelnicul Manolachi Drăghici
Supă de linte de frupt
„Această supă se face întocmai ca cea de fasole, cu deosebirea că la datul în masă, să adaogi o bucată bună de unt și caja de pâne prăjită să o pui după ce vei turna-o în castron”, conform sursei citate.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
Cum nu avem o reteță de supă de fasole, bănuim că autorul s-a referit la cele două rețete ce o preced pe cea cu linte, adică:
„Supă de mazăre verde, făcăluită, cu coajă de pâine. Se iei una litră cincizeci de dramuri de mazăre verde grăunțe, să o pui cu o bucată bună de unt la foc într-o tingire, să se cam rumenească. Apoi, puind-o în zamă de rasol cu sare, [cu] puțină cepușoară verde, petrinjăl și frunză de țelină, las-o să fiarbă bine la foc. Pe urmă, turnând mazărea în chiuă, o pisează tot adăogând zamă de rasol când va trebui, pentru ca să fie mazărea, pisându-să cu zama, nici groasă de tot, dar nici limpede. După care, strecurându-să prin o sâtă rară de bucătărie, să pui zama aceea a mazării iarăși la foc cu o lingură de zahăr pisat, să mai ieie un clocot, curățind-o de spumă. Părjește bucățile de pâne în unt și tocmai după ce vei turna supa în castron și va fi să o deie la masă, pune pânea acea prăjită pe deasupra.
Supă deasă. Să iei fasole roșii grăunțe, pe care să le fierbi cu o fălie bună de jambon, cu morcovi, o ceapă, două cuișoare, puțin petrinjăl și frunze de țelină, în zamă de rasol. Și după ce vor fierbe fasolele bine, scoate ceapa și jambonul, pisază fasolele precum s-a zis mai sus pentru mazăre, adăogând numai, mai multă zeamă la pisat, ca să fie limpede, strecură-le apoi și urmează mai înainte orecum s-au zis pentru supa de mazăre”.
