Pe măsură ce globalizarea și politicile neoliberale ale ultimilor decenii au transformat sistemul alimentar dintr-unul național într-unul în care mărfurile circulă cu viteză și în ritm accelerat, au apărut „germenii” unui așa zis naționalism gastronomic ușor de manipulat tocmai pentru că imposibil de definit.
Există, în primul rând, un principiu corect și de bun simț al promovării ingredientelor și preparatelor locale de calitate, în condițiile în care înainte nu exista posibilitatea alegerii, produsele erau doar locale, multe sau puține, câte erau ele.
Apoi, din nevoia de diferențiere și a introduce a unor criterii de selecție, a început să fie promovată valoarea culturală a alimentelor, ca moștenire de la generațiile anterioare și ca o componentă a tradițiilor naționale. Însă, manipulată de retorica naționalistă și populistă în scop politic, tema poate intra pe un teren irațional și poate genera un val enorm de emoție negativă și mai ales de resentiment identitar: să mâncăm mâncarea noastră strămoșească, pentru că e mai bună și mai sănătoasă.
Pare ceva care se potrivește mănușă cu nedefinitul „proiect de țară” al candidatului situat pe prima poziție după primu tur în cursa de președinte al României. Un proiect ale cărui teze circulă prin underground-ul sistemului media și nu a fost explicitat într-un sistem tradițional de dezbatere. După toate aparențele, ceva la intersecția dintre The Phantom at the Opera, varianta mioritică, și The Day After, în care bomba nucleară e fost înlocuită cu delirul mistico-energetico-escatologic.
„Proiectul” nu face referiri explicite la cum ar trebui să fie mâncarea unui popor revizitat pe nepusă masă de spiritul înalt al conștiinței naționale readuse brusc la viață tocmai dinspre tenebrele tiktokului. Și asta, după ce ani de zile a continuat să păcatuiască primordial degustând din fructul oprit reprezentat de numărul tot mai mare de alimente de import. Nu mai contează că portocalele și bananele deloc naționale bântuiau visele de noapte ale majorității, în timp ce „adidașii” bântuiau ziua farfuriile, dar asta în cazul în care nu le bântuia doar vântul pustiu.
„Proiectul” enumeră doar concepte complet nedefinite precum agricultura tradițională și hrana sănătoasă, fără vreo vagă definire a lor sau vreo referire cât de mică la soluții concrete în această direcție. Ca orice propagandă care se respectă.
Există o diferență fundamentală între promovarea tradițiilor, născute și ele prin influențe culturale și nu din neant, și naționalismul gastronomic.
„Cine ține la tradițiile alimentare și vrea să le conserve și să le practice, nu e naționalist. Naționalist devii în momentul în care începi să asociezi acestei voințe legitime o anume superioritate a propriilor tradiții în raport cu cea a altor popoare și țări”, încearcă să dea o formă concretă conceputului de gastro-naționalism profesorul italian Michele Antonio Fino, care predă drept european, legislație în domeniul gastronomic și ecologie juridică la Universitatea de Științe gastronomice din Pollenzo, fondată de organizația Slow Food. Fino este și autorul unei lucrări intitulată Gastronazionalismo și vorbește despre un așa zis „limbaj al suprematismului alimentar”, în care apare obsesiv cuvântul „nostru”.
Dar, a apărut, mai nou, și termenul gastronativism, și îi aparține lui unui alt intelectual italian, Fabio Parasecoli, care predă Food Studies la Nutrition and Food Studies Department, la Universitatea di New York, autor al lucrării di Gastronativism: Food, Identity, Politics.
Acest concept poate ajuta să dăm expresie tensiunilor create în jurul mâncării, felul în care ea este folosită ideologic în politică, inclusiv în interiorul unei națiuni, pentru a face diferența între clase, etnii, apartenență religioasă, pentru a defini apartenența la o comunitate, spune Parasecoli. „Care este adevărata mâncare italiană? Poate întrebarea importantă ar fi chiar cine e cu adevărat italian? Cine e cu adevărat danez? Cine e cu adevărat francez? Dacă mănânci cușcuș ești cu adevărat italian? Dacă mânânci tabbouleh ești un francez adevărat?”, întreabă retoric autorul.
Pentru moment, studiile pe tema gastro-naționalismului sunt abia incipiente, dat fiind că vorbim de un fenomen recent născut în contextul noilor curente populiste, după cum explică Atsuko Ichijo, o cercetătoare japoneză care a încercat să disece fenomenul.
Cum ar arăta naționalismul gastronomic în România?
În aceste condiții, nu putem decât să reflectăm împreună la ce ar presupune concret „noul naționalism” din perspectivă alimentară și gastronomică și în România. Asta, dacă tot s-a spart vasul Pandorei.
Ce înseamnă mâncare românească tradițională? Cât din gastronomia românească contribuie la propria identitate? E românesc și ceea ce a intrat în tradiție din alte gastronomii de-a lungul secolelor? Ciorba, sarma, chiftea, piftie, ciulama, iahnie au devenit românești în contextul dominației Imperiului Otoman. Borșul e de la ruși dar i-am adăugat noi, foarte lăudabil, borșul din tărâțe, la fel, și salata boeuf, creată de un bucătar francez activ în Rusia țaristă.
Cașcaval regăsim și în Albania sau în Italia, cu denumiri similare, și par să fie brânzeturi de origine neclară, poate otomană, poate romană, telemeaua este inspirată din brânza grecească feta, iar urda o regăsim mai peste tot. Aparțin, probabil, istoriei foarte vechi a arealului nostru geografic brânza de burduf și cașul de oaie. Tot grecească e și musakaua, pe care grecii la rândul lor au elaborat-o prin influența otomană din Fanar.
Mititeii și multe alte preparate din carne sunt variante din multele declinări similare din zona balcanică. Dar există babic și ghiudem cu amprentă clar otomană, apoi există cremvurștii, lebărul, salamul de Sibiu, sângeretele și altele intrate pe filieră austro-ungară, ca și numeroasele găluști sau gulaș. Apoi, există și parizerul care are mai puțin legătură cu Parisul și mult mai mult cu mortadella italiană zisă și salam Bologna, diferitele pateuri care aparțin în origine gastronomiei franceze. Apoi, preparate din carne și pește local afumate, dar nu este deloc o metodă de conservare românească, ci una străveche, universală.
Plăcintele și cozonacii, nici pe ei nu i-am inventat noi – plăcintele se regăsesc, cu denumiri similare, în tot arealul Europei centrale spre Balcani, iar cozonacul este național ca denumire, dar tipul de aluat în regăsim mai mult sau mai puțin modificat în toată gastronomia europeană, de la vest la est. Clătitele sunt, și ele, venite din Franța, iar naționalul chec, după toate aparențele, poate fi o versiune a universalelor cake sau plumcake, cu forma similară.
Desigur, toate astea și multe altele au fost modificate și reelaborate și alcătuiesc, în totalitatea lor, forma actuală a bucătăriei naționale. Care nu e ceva static, gastronomia, ca și limba unui popor, fiind un fenomen în continuă evoluție și transformare. Limba și bucătăria unui popor rămân primele teritorii unde influența culturală se grefează rapid.
Cum ar fi arătat astăzi limba fără influențele culturale, dar mesele noastre de zi cu zi? Am fi rămas la varză, mânz, viezure, brânză, bulz, și ala făcut din mămăligă de mei, pentru că porumbul nu e nici el românesc, nici măcar european? Am mai fi putut vorbi de naționalele sarmale fără orezul de origine arabă și roșiile de origine americană, dincolo de originea în sine turcească? Am mai merge seara să mâncăm pizza sau sushi dacă ar veni gastro-naționalismul la putere?
Până unde își poate revendica un popor identitatea, până la ce moment istoric putem accepta influența internațională, sau în ce procent? Iată de ce sunt concepte delicate și care, ajunse pe mâinile cu nu trebuie devin arme de simplă propagandă? Și asta, paradoxal, într-o societate în care, o spun datele statistice, mâncărurile cele mai comandate sunt, an de an, hamburgerii, șaorma, pizza, gyros, croissant și înghețată. Deloc strămoșești dar care peste 200 de ani ar putea fi ceea ce sunt astăzi pentru noi sarmalele și mititeii.
Astăzi, la nivel mondial, discuția corectă în jurul mâncării ține de calitatea ei, de felul în care a fost produsă, de amprenta pe care o lasă asupra mediului și de valoarea adăugată pe care o aduce, eventual, comunității care o produce. Teme pe care nicio propagandă din lume nu le admite în discuție, pentru că ar cădea la prima adiere, precum un castel de cărți de joc.
Cât din propria hrană își poate produce România, în condițiile în care un procent foarte mare de mâncare vine din import, iar problemele geopolitice și climatice amenință să fragilizeze la nivel mondial sectorul? Ar fi fost poate prima temă de dezbatere electorală, dar asta dacă ar fi existat dezbateri responsabile. Nimeni nu a adus vorba, iar unde somnul rațiunii doarme, apar mereu monștri, închipuiți sau reali.
