Interviu Florin Dumitrescu, antropologul piețelor: Asistăm la un val de distrugeri ale piețelor sub pretextul „modernizării”/ Piață vs. supermarket: trei puncte forte de fiecare parte / Top trei piețe vizitate

În anii ’90, Florin Dumitrescu scria versurile melodiei „Țara te vrea prost” a celor de la Sarmalele Reci. Azi, chiar dacă își continuă jobul de textier, parcă noul hit al său e: „Țara te vrea fără piață”. Textier, poet, copywriter, prof’, cafegiu și biciclist, antropologul Florin Dumitrescu analizează piețele românești continuând moștenirea testamentară a regretatului profesor Vintilă Mihăilescu.

Am stat de vorbă cu, probabil, cel mai cunoscut cercetător al piețelor într-un interviu și cu bune și cu rele. Piață vs supermarket, asocierea producătorilor, cârdășia autorităților cu diferiți actori economici puși pe căpătuială, cârciumi și mici, pe toate acestea le puteți regăsi în textul de mai jos.

Reporter: Antropologul piețelor: ce înseamnă mai exact această titulatură/poreclă? Explică-ne puțin despre ce faci de fapt și care e scopul proiectului. Ai găsit fonduri? Cine ar trebui să susțină această cercetare, care sunt livrabilele și ce putem face cu ele.

Florin Dumitrescu: După un doctorat coordonat de profesorul Vintilă Mihăilescu, m-am specializat în antropologia consumului. Dar, cum cercetările mele tatonau o zonă prea vastă, între târguri tradiționale și supermarketuri, „Profu” mi-a spus într-o zi: nu te mai pierde în atâtea direcții, pune mâna și cercetează piețele agroalimentare. Asta se întâmpla acum opt ani. Între timp, s-a întâmplat că studiile postdoctorale pe care le pândeam s-au sistat și, încă mai regretabil, profesorul Mihăilescu s-a stins prematur din viață. Dar eu deja mă înhămasem la studiul antropologic al piețelor: era, pentru mine, o misiune pe care o primisem de la Magistrul nostru (mă exprim astfel, pentru că și tu i-ai fost discipol) și pe care aveam datoria s-o îndeplinesc.

În primii ani a fost dificil, pentru că nu aveam un job stabil și făceam incursiuni în piețe doar sporadic, ca un simplu cumpărător cu sacoșica-n mână. Îmi notam pe apucate observații și dialoguri cu piețarii. Teorie nu aveam timp să citesc: doar râcâiam superficial după bibliografie și colecționam refuzuri de la toate solicitările de finanțare.

În acești opt ani, am făcut două constatări importante care mi-au radicalizat poziția de simplu cercetător și au dat un sens militant civic intențiilor mele. Prima: am asistat și asistăm la un val de distrugeri ale piețelor, de multe ori prin gentrificare barbară, sub pretextul „modernizării” (ceea ce are un impact dezastruos, atât pe plan economic și al trasabilității consumului, cât și pe plan scocio-cultural-urbanistic).

A doua constatare a fost aceea că preocupările mele academice deranjează, că fac prea multe valuri și că risc să deranjez complicitatea dintre autorități și marii actori economici, care au decis, peste capul cetățenilor, că piețele trebuie să dispară.

Prima finanțare am obținut-o printr-un proiect AFCN din 2022, coordonat de Valer Simion Cosma, care viza problemele ruralității. Eu ratasem toate AFCN-urile până atunci: mi-era imposibil să conving comisiile că așa banalități cotidiene precum interacțiunile sociale din piață ar constitui patrimoniu cultural imaterial. Dar abordarea dinspre rural spre urban pe care mi-a impus-o Valer mi-a folosit. Privind problema din capătul producătorului, am reușit chiar și eu, băiat tocilar de la oraș, să am o înțelegere mai cuprinzătoare. Și am mai avut un avantaj: desfășurându-mi terenul într-un județ mic și predominant rural precum Bistrița-Năsăud, departe de șerpăria de interese din București, am putut studia piața-târg în forma ei cât mai nealterată, mai apropiată de origini, ceea ce s-ar putea numi, cu un termen sociologic, ideal-tipul de piață.

Contribuția mea din volumul colectiv „Culese din rural” (Editura ULBS, 2022) a fost apreciată de către Corina Bejinariu, directoarea Muzeului Județean din Zalău, care m-a invitat în 2023 să etnografiez piețele și târgurile din Sălaj. De acum, cred că s-a spart gheața, simt că am intrat în filiera justă, în care mi se apreciază munca.

Reporter: Ai spus tot timpul că piața este sufletul orașului. De ce?

Florin Dumitrescu: Înainte de toate, piața este o agregare de oameni liberi care se întâlnesc și tranzacționează bunuri și idei; care negociază consensuri și proiecte comune. Piața este esența urbanității. Localitățile care și-au obținut cu secole în urmă statutul de târg s-au dezvoltat și au devenit orașele de azi. Târgoveția este cea care le-a trasat axele de dezvoltare, pornind de la vadul inițial. La modul metaforic, putem spune și azi că piața este inima orașului, întrucât găzduiește și prilejuiește în permanență fenomenele cele mai vii și mai sinergice ale vieții publice. În plus, piața urbană constituie un centru de atracție pentru multe localități învecinate, unde familii întregi de fermieri trăiesc din desfacerea muncii lor la tarabă.

Trei puncte forte ale pieței vs retail, dar și invers trei puncte forte ale hypermarketurilor.

Produsele de supermarket garantează trei mari avantaje: 1) igienă, siguranță alimentară; 2) calitate standard constantă; 3) prețuri mai bune, pe care marele retail le poate impune datorită forței superioare de negociere. Dar negocierea însăși este un concept inventat în piață, este târguiala care stă la baza tuturor instituțiilor economice. Iar prețurile mai bune de la supermarket sunt o rezultantă politică derivată din uzurparea treptată a pieței tradiționale.

Trei avantaje ale pieței: 1) Piața îți oferă posibilitatea de a face turul tarabelor, ceea ce pentru unii dintre cumpărători e un adevărat ritual. Poți găsi varietăți mai speciale, specii sau soiuri endemice, cum ar fi pătrunjelul creț sau piersicile de vie. Poți găsi prune afumate la lojniță, rucola românească, andive de Gherăești etc. Așa ceva găsești numai la piață, dacă ai răbdare și îți place să cauți.

2) Ai ocazia să vorbești direct cu producătorii, ba chiar de a te împrieteni cu ei și de a construi relații umane semnificative. Te vei trezi că prietenul de dincolo de tarabă începe să îți pună deoparte cele mai frumoase bucăți, să îți facă prețuri preferențiale și chiar bonusuri. Este ceea ce marele retail încearcă prin promoții sau programe de fidelizare, dar nu se compară: adevărata fidelitate se clădește fără carduri, prin încredere, transparență și discuții sincere ca între prieteni. Dacă ai dubii despre cum obține roșia, întreabă-l pe piețar și-ți va răspunde. Întreabă-l de semințe, îngrășăminte sau pesticide. De cele mai multe ori, va fi bucuros să îți răspundă. Eu, unul, merg și la ei acasă, le vizitez solariile și le admir culturile în diversele stadii ale lor.

3) Pentru un orășean, piața e o sursă de energie vitală, e un loc încărcat de trăire autentică, e acel loc din oraș în care luăm contact cu satul și oamenii lui, prin intermediul roadelor naturii. Dar piața este, mai ales pentru vârstnici, un loc predilect de întâlnire, la fel de club social. Piața are vocația de a aduce oameni împreună, anulând diferențele de status. Ne place la piață pentru că suntem toți egali și democratici: la piață ești așa, ca la nudiști.

Reporter: Mai poate funcționa lumea fără retail?

Florin Dumitrescu: Din moment ce lumea de azi nu mai poate funcționa fără politici economice, desigur că nu mai poate funcționa nici fără componenta de transport-desfacere-consum. Dezideratul ar fi, se pare, acela de a încetini un pic ritmul vieții economice per ansamblu, care a devenit prea intens. Mișcări precum Slow Food sau Degrowth pentru asta militează: pentru decelerarea unei dezvoltări care ajunge să ne dăuneze pe termen lung. Nu sunt nicidecum niște anarhici care vor să ne întoarcem în comuna primitivă. Doar că unele strategii antropo-ecologice, precum lanțul scurt, aprovizionarea de proximitate etc., ne pot ajuta să trăim mai bine împreună, țărani și orășeni; și, mai ales, Pământul pe care-l sharuim cu toții.

Reporter: Producătorul autentic are timp să vină la oraș să își vândă produsele? Există și soluții alternative?

Florin Dumitrescu: Aceasta e o discuție pe care o avem deseori pe grupul de Facebook „Trăiește-ți piața”, unde îi invit și pe cititorii G4Food, cu această ocazie. Este evident că, în ziua de azi, unui producător îi e tot mai greu să se împartă între lucrul în grădină și mersul la piață, la oraș. De aceea, sunt delegați să meargă la piață unii membri ai familiei lărgite; ba vreun verișor care studiază la oraș, ba vreun vecin care are dubiță și poate comercializa produsele mai multor oameni din sat. Am întâlnit deseori genul ăsta de coop producători-transportatori care are la bază legături de rudenie, prieteșuguri, cumetrii.

Citește și: Cât costă un kilogram de brânză de oaie în pieţele din țară: Cea mai ieftină este la Constanța, iar cea mai scumpă la Ploiești

Noi, care avem o vârstă, ne amintim de vremea când țăranii veneau la oraș de dimineața cu căruța plină și plecau cu ea goală după amiază. Așa ceva nu mai e posibil în perioada de supraproducție de azi. Azi imaginea tarabelor care rămân acoperite cu mușama peste noapte este un peisaj comun. Iar vânzătorul trebuie să înnopteze și el: ori la vreo rudă de la oraș, ori la o cazare ieftină… Era cineva pe grup care povestea cu nostalgie că ehei, acum treizeci de ani țăranii dormeau ghemuiți sub tarabă; la modul că, pasămite, ăia erau producători adevărați, cei care își sacrificau orice confort. Nu mi-a venit să cred: există încă oameni la oraș care încă îi ceartă pe țărani că refuză privațiunile, că prea s-au obrăznicit, chipurile, și nu își mai acceptă statutul subaltern, umil, cu calul plecat și cu căciula-n mâini. Da: există orășeni care proslăvesc ideea de Țăran Autentic și îi acuză pe țăranii „neautentici” de trădare!

Reporter: Cum ne ferim de samsarii din piață?

Florin Dumitrescu: Inclusiv acuzația de samsarlâc vine de multe ori din prejudecata asta, că țăranul s-a emancipat nepermis de mult. Sunt oameni care preferă să cumpere legume de la supermarket, pentru că nu mai regăsesc la piață imaginea aceea idilică a țăranului spăsit și sfielnic. Vai, dragă, nu are mâinile bătătorite, deci nu e țăran etc.

În principiu există două feluri de revânzători. Mai întâi, sunt aceia serioși care, având firmă de transport-distribuție, au investit în dube frigorifice și tot felul de acareturi profy, și care plătesc taxă mai mare, de operator comercial. Dar am spus că mulți dintre ei fac parte din huburi extinse, împreună cu cu consăteni și neamuri care sunt producători-furnizori. Să zicem că ei sunt „samsarii buni”, de la care eu recomand să cumpărăm cu toată încrederea. Categoria a doua sunt acei comercianți care și-au obținut un certificat de producător pentru – să zicem – morcovi și pătrunjel, dar au taraba plină de legume și fructe de toate felurile, cu proveniență incertă. Aceștia sunt „samsarii răi”, care uneori intră în cârdășie cu administratorii de piețe și creează o situație la fel de dăunătoare și pentru cumpărători, și pentru piețarii cinstiți, care joacă după reguli.

O mare problemă a produselor din piață e lipsa trasabilității. Trebuie să îl cred pe cuvânt pe vânzător în ceea ce privește tratamentele, erbicidele etc. În cazul marilor magazine există atât controlul propriu cât și mult mai multe controale externe de verificare a standardelor europene.

Eu discut deschis aceste probleme cu producătorii. După cum spuneam, merg și la ei la țară, să văd culturile. Există tot felul de inițiative, gen „Adoptă un țăran”, care încurajează dialogul urban-rural și crearea unui mediu de transparență și încredere. Ce pot să spun este că, într-adevăr, a existat o perioadă în care s-au aplicat tratamente agrotehnice „după ureche” – nu știu dacă pe scară largă sau nu: e greu de apreciat. Dar este un fenomen în vădită diminuare. Generațiile tot mai tinere de fermieri sunt școlite (au cel puțin liceul agronomic, dar tendința e să continue și cu o facultate de profil). Mămăițele acelea care stropesc erbicide cu mătura din găleată au rămas la nivel de mit. Ce-i drept, un mit bine împământenit în mentalul orășenilor, care au trecut prin decenii de propagandă anti-chiaburi și anti-emancipare rurală.

Pe de altă parte, există pericole și dinspre industrializarea masivă a producției din unele bazine legumicole sau pomicole. Prietenul nostru Lucian Dragomir, el însuși legumicultor și căuzaș al micilor fermieri, ne atrage atenția asupra unor practici abuzive de tratare chimică din Matca, Galați. Poate că nu toți mătcașii (așa li se spune) toarnă prafuri aiurea în plante, e greu de spus, dar orice un steguleț roșu ridicat ne face mai prudenți. Oficial, producătorii trebuie să se eticheteze la tarabă cu anumite elemente de trasabilitate. În plus, unii dintre ei afișează semne distinctive de participare la programe de subvenție guvernamentală. Până la proba contrarie, acesta e un element de certificare a siguranței, întrucât subvenția impune norme stricte.

Reporter: Cum putem face din piețele noastre locuri mai bune pentru toți?

Florin Dumitrescu: Piețele au devenit, din simple spații publice destinate tranzacțiilor, adevărate zăcăminte de muls bani de către administrații, primării, firme și firmulițe care primesc în gestiune, în locație sau uneori chiar în proprietate (deși e ilegal) hălci întregi din aceste oaze de libertate și democrație. Aici autoritățile nu ar trebui decât să deservească, nu să exploateze vechea tradiție a târgoveției. Dar acești lupi paznici la oi și-au crescut întregi rețele mafiote pe spinarea producătorilor și, indirect, a cumpărătorilor. Sunt grupuri întortocheate de interese, sunt acumulări de capital în paradisuri fiscale caraibene, sunt strategii de gentrificare a piețelor care nu țin seama de ce vor oamenii. E mafie, e corupție, e dictatură. Dacă plecăm capul și ne resemnăm să mergem în turmă la Piața Lidl, înjurându-i pe țărani că „e hoți”, înseamnă că suntem orbi și nu vedem unde e adevărata hoție.

Reporter: De ce producătorii încă sunt sceptici în ceea ce privește asocierile? E aceasta o formă, poate chiar singura, de supraviețuire în prezent?

Florin Dumitrescu: Nu știu să vorbesc despre asocieri la nivelul terenurilor sau al mijloacelor de producție. E posibil să existe o difidență, o fereală a producătorilor – nu atât între ei, cât față de legi și cadre instituționale. Oamenii ăștia încă nu s-au trezit din pumnii pe care îi tot încasează de la stat de la Cuza încoace. Dar la nivel de desfacere-transport-comercializare, există huburi și coopuri pe care le-am semnalat mai devreme. Există forme de cooperare în cadrul cărora funcționează diviziunea muncii: fermierul dă cu sapa, transportatorul merge cu duba, iar vânzătorul vinde la tarabă. Am întâlnit cazuri de astfel de huburi cooperatiste care angajează vânzători de la oraș. Rezum în mod polemic și spun: dacă le reproșezi țăranilor că nu se asociază, nu te mai plânge când îți toarnă fructe din tas vreo tânără cu manicura perfectă: cel mai probabil este angajata unui coop.

Reporter: Mie îmi plac mult cârciumile din piețe. Ție? Ai vreuna preferată, de ce?

Florin Dumitrescu: Am o anumită vârstă și s-ar putea ca, dacă mă apuc să îmi depăn amintiri despre cârciumile mele favorite din piețele de odinioară, cititorii de azi să nu aibă niciun reper. De exemplu, celebra terasă de la Obor nu exista acum douăzeci, poate nici cincisprezece ani. Eu știam alte două grătare de mici la Obor, pe lângă hala veche. Îmi place la terasa nouă, mă simt bine cu prietenii, dar sunt lucruri care nu-mi plac, care țin de o modernitate stridentă, in your face, cum ar fi muzica tare sau inscripțiile „haioase”. În vechile cârciumi din piețe nu auzeai decât clinchetele de pahare și trăncănelile oamenilor. OK, micii de la Obor sunt buni și ieftini, dar i-aș compara fără crâcnire cu cei de la Râmnic Grill, un local de la piața Râmnicu Sărat – Titan, pe care vi-l recomand: e mai puțin hipsteresc, mai ca pe vremuri. În plus, piața Râmnicu Sărat din Titan e senzațională, mai ales jumătatea dedicată producătorilor (cealaltă jumătate, a „firmelor”, având și ea tarabe interesante).

La capitolul piețe de afară, aș semnala o mâncătorie excelentă la Mercato Centrale din Florența. Ție, care ești amator de burtă, sigur îți va plăcea acolo preparate tipice, cum ar fi trippa alla fiorentina (care seamănă cu tuzlamaua) și lampredotto-ul (care se gătește din cea mai fină parte a stomacului, numită cheag).

Reporter: Top trei piețe vizitate de tine și care sunt motivele pentru această ierarhizare

Florin Dumitrescu: La fel, o să rezist tentației de a lista piețe din amintirile mele de zeci de ani și o să listez trei piețe pe care le-am vizitat de curând și care merită note mari la toate capitolele: abundență, produse tipice de terroir, sociabilitate, vibe pitoresc și sinergie rural-urban: 1) Piața de marți din Crasna – Sălaj (am scris despre ea și o să mai scriu, nu detaliez aici); 2) Piața de miercuri din Sărmășag (o piață senzațională, de patrimoniu, pentru a cărei prezervare îi suntem datori administratorului actual, domnul Carol, care s-a opus intențiilor primăriei de a transforma acest târg tradițional într-o banală adunătură de magazinașe-firmă. Pe locul 3 aș pune tot o piață săptămânală din Sălaj, în care m-am simțit minunat astă vară, piața provizorie din Șimleu Silvaniei.

Dar știu că, între timp, piața șimleuană a fost strămutată în vechea hală renovată (acolo unde s-a dus Rareș Bogdan să-și vânture Rolexul printre legăturile de pătrunjel), pe care nu am apucat s-o vizitez. Așa că o să acord acest loc de pe podium Pieței volante Transilvania din Sibiu, care mi se pare un fenomen în expansiune, plin de vitalitate, cu o componentă economic-ecologică faină. Îmi place piața Cibin și îmi doresc să nu fie „amzificată” de noile proiecte ale primăriei, dar ce se întâmplă sâmbătă la Piața de lângă stadion mă umple de încredere că spiritul târgovețesc nu va pieri prea curând.