sursa foto: https://www.vetrina.toscana Era o chestiune care ținea de igienă: în anii tinereții, Leonardo lucra la curțile nobiliare de la Firenze, Milano, apoi și la Paris. Se ocupa, printre altele, de organizarea banchetelor de sărbătoare ale familiilor Sforza, Medici. Pentru aceasta din urmă lucra și tatăl său, notar la Florența. Istoria consemnează anul 1491 ca an al apariției a ceea ce avea ulterior să rămână în istorie ca obiect esențial la masă.
Înainte de vârsta de 40 de ani, Leonardo devine maestru de ceremonii la familia nobiliară Sforza de la Milano. Asistând la nenumăratele lor mese, Leonardo nu suporta lipsa de igienă în timpul mesei. Nobili pe hârtie, dar mâncau extrem de necivilizat și neigienic: se ștergeau pe mâini și la gură cu fața de masă sau direct cu mâneca de la haine.
Ba chiar mai rău. La curtea lui Ludovico Moro, aparținând aceleiași familii, mesenii obișnuiau să se șteargă astfel pe mâini: de blana unor iepuri legați de scaune; cu un fel de îmbrăcăminte folosită pentru câini. Aceștia așteptau cuminți sub masă să primească resturi de mâncare. Sau chiar cu miez de pâine.
Așa că Leonardo a căutat o soluție la problemă: fiecărui mesean i-a fost distribuită ceva ca o față de masă minusculă. Avea să imprime, în acest fel, un nou comportament la masă. Mult mai potrivit unui principe și invitaților săi. Maestrul își numea invenția truccabocca – ceva care restabilește ordinea la gură, în traducere semantică.
De ce era foarte necesar ceva de curățat mâinile
Exista deja încă din acele vremuri obiceiul ca la masă să fie aduse vase cu apă pentru ca mesenii să se spele pe mâini între un fel și celălalt. Cuțitul și furculița nu făceau parte încă dintre obiceiurile comune. Se mânca de regulă cu mâna și se mânca multă carne, pește, fructe, brânzeturi. Obiceiul se păstrează și astăzi în cazul meselor cu meniu de pește și fructe de mare: boluri de apă cu lămâie.
La acea vreme, apa pentru mâini era aromatizată cu rozmarin sau cu trandafir. Fapt care necesita uscarea lor ulterioară. De apă sau de resturi de mâncare, era necesar ca mâinile să fie curățate pe ceva. Se povestește că Leonardo a fost mai mult decât sigur de invenția sa. Iar istoria a dovedit că nu se înșela, dimpotrivă.
Pietro Alemanni, ambasadorul Florenței la Milano în epocă, scria cuiva astfel: „maestrul Leonardo… de ceva vreme a abandonat sculptura și geometria pentru a rezolva problema fețelor de masă ale lui Ludovico, a cărui murdărie, mi-a mărturisit, nu-i dă pace. Acum a început să pună în practică o soluție: o mică față de masă individuală așezată în fața fiecărui mesean, pe care să o murdărească în locul celei mari”.
Cum încerca Leonardo să plieze șervețelul de pânză
Faptul avea să dea naștere inițial unor situații tragi-comice. Nimeni nu știa ce să facă exact cu noul obiect. Unii și-l așezau la gât, conform obiceiului istoric deja existent. Alții, pe antebraț, pe umăr sau peste picioare.
La Biblioteca Ambrogiana la Milano este depozitat așa zisul Codex Atlanticus. O colecție care reunește multe scrieri și desene ale lui Leonardo da Vinci. În el se regăsesc și numeroase scheme cu forme geometrice, păsări, flori: maestrul și le imagina în încercarea de a plia în mod creativ noua sa invenție. Și asta, pentru a o face atrăgătoare. Mic exemplu de ingeniozitate al personajelor rămase în istorie. Un fel de a fi care se poate aplica și chestiunilor mărunte.
Și pentru că se murdăreau și trebuiau spălate, Leonardo a gândit ulterior și un fel de cuvă rotativă pentru a le usca.
