Foto: Inquam Foto / Ziarul Metropolis
Am văzut, recent, o filmare de acum 31 de ani cu Sergiu Celibidache, povestindu-le unor tineri coriști studenți la Conservatorul din Iași, veniţi să îl viziteze în Germania, unde maestrul era stabilit, despre bunătățile bucătăriei românești. Cu o candoare copilărească şi înghiţind în sec, îi întreabă, la un moment dat, pe artiştii români dacă ştiu ce este acela un boţ. Când ei răspund pe mai multe voci că e vorba de mămăligă cu brânză, completează entuziasmat:
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
„La cuptor! Se face un amestec de mămăligă, brânză cu puţin unt, poate chiar cu un ou, şi-l pune în cuptor şi-l lasă jumătate de oră. Şi prinde-un fel de crustă aşa, ceva să-nnebuneşti!”
„Îi duceţi doru…”, îi răspund tinerii muzicieni, râzând.
În mai 1994, când este făcută filmarea, la Munchen, Sergiu Celibidache avea 82 de ani. Plecase din țară în urmă cu 56 de ani, dar felul în care evocă mâncarea din bucătăria mamei sale, din Iași, strălucirea și veselia din ochi te fac, parcă, să crezi că numai ce a plecat, deunăzi, de acasă și se va întoarce curând.
De la boțul de mămăligă trece la sărmăluțele în foi de viță, mici cât degetul, despre care le explică auditorilor că trebuie să conțină trei feluri de carne.
„O splendoare! N-am mai mâncat niciodată aşa de bune!”
Se plânge apoi, în stilul moldovenesc autoironic și plin de haz, că într-un turneu din Mexic a fost întrebat de ce îi este poftă, iar când a răspuns că de mâncare românească, peste tot a fost servit cu brănză cu smântână!
„Aicea (în Germania, n.n.) smântâna e dulce, nu acrită, ca la noi…”
Iar când ajunge la cozonaci, dezamăgirea generată de nepriceperea celor care au încercat să îi reproducă, în surghiun, nu mai cunoaște opreliști.
„Şi încă ceva care nu ştiu să facă aici: cozonaci. Nu ştiu! Uite, chiar acum, de Paşte (filmarea are loc în mai 1994 n.n.), am sărbătorit într-o ambianţă românească. O nenorocire de cozonaci. Şi nici eu nu ştiu cum ar trebui să fie făcutţi. Unii spun că trebuie multe ouă, alţii că nu prea multe, că unt, că neunt, e o formulă pe care ăştia din străinătate n-au descoperit-o.”
Periplul culinar românesc se încheie cu murăturile puse la butoi cu frunze de stejar și cu scordoleaua cu raci, despre care o singură tânără din cei treizeci îi spune că a mâncat, dar cu pește fiert.
„Nu! Cu raci. Acum racii sunt mici, dar pe vremea aia racii erau aşa de mari, cât mâna. Un franc douăzeci costau șase bucăţi.”
În timp ce evocă pofticios felurile românești, se vede că, de fapt, îi e tare dor de țară. Camera se oprește pe mâinile fine de dirijor, mâini care parcă au rămas în afara timpului și nu vor cunoaște vreodată vârsta. Zâmbește, gesticulează și trece prin amintiri din tinerețea sa de parcă vine din altă lume, aceea care a rămas acasă, în Iașiul anilor 30-40. Își amintește de conversațiile, la masă, cu Topârceanu sau cu Ionel ori Păstorel Teodoreanu…
„Iaşiul meu era un oraş de o poezie unică. Iar ceva de care eu m-am despărțit foarte greu este șueta românească. Să stai la un șpriț și la o fleică, așa. Și când încep ăia să glumească. Era ceva… Nu există aici. În afară de Panait Istrati care a scris despre asta, n-am văzut niciodată spiritul ăsta. Puțin, în Italia. Ori la noi era o bucurie seara, când ajungeai seara și n-aveai nimic de făcut, la o masă cu un șpriț. Dom’le, era o veselie, așa ceva natural. Asta poate să existe dacă celelalte condiții de viață o permit. Or asta a dispărut…”
Parcurg ora și jumătate de filmare cu bucuria că am descoperit-o, dar și cu un nod în gât. La final, când maestrul spune că nu va mai apuca să vadă România așa cum a lăsat-o, mă gândesc ce mi-ar lipsi oare mie dacă aș fi nevoită să plec din țară.
Să fie piețele, primăvara, mirosind, acrișor și înțepător, a leurdă, urzicuțe și leuștean, și a toate verdețurile și cruditățile pământului, revărsându-se peste tarabe?
Să fie telemeaua grasă și untoasă de la sibieni, burduful în coajă de brad, jumerile și slăninuța afumată?
Să fie ciorbele sudului, de ștevie sau lobodă, acrite cu borș, ce-ți lasă pe cerul gurii toată grădina?
Să fie scrumbia afumată, salata de icre de știucă și crapul pe varză ale Dobrogei, lângă un aligote rece de la gheață?
Să fie sărmăluțele în foi de viță moldovenești, cu trei feluri de carne în ele, cum zicea maestrul, fierte în borș, cu crenguțe de cimbru și leuștean, al căror miros amețește toată strada, de Paști?
Cred că toate! Dar dincolo de ele, cum spune Sergiu Celibidache în filmare, mi-ar lipsi dureros de mult toată atmosfera din jurul meselor românești, când te aduni cu rudele, prietenii sau vecinii, vara, sub un nuc, sau iarna, la căldură, cu gălăgie și entuziasm în jurul mâncării, cu dragul gospodinei de a le pregăti ceva bun celor pe care îi iubește și cu tot ce înseamnă bucuria de a fi trăitor în lume.
