Lucian Dragomir se autointitulează țăran responsabil și este primul producător de legume bio din Brașov. Fermierul ne explică de ce e posibil să pierdem din subvențiile europene pentru agricultură, cum de avem tomate și alte legume cu un gust invidiat de străini, dar și ce conține seria de articole „an agricol” de pe blogul său.
Mai mult, el crede că producătorul adevărat nu are timp să ajungă și la piață și detaliază cum a pierdut mulți bani încercând să facă singur și producția și distribuția.
Reporter: Ce este Green Deal (Pactul verde european) şi care este situaţia reală în acest moment. Crezi că ne putem atinge obiectivele asumate?
Lucian Dragomir: Green Deal-ul este un pachet de măsuri legislative adoptate de către toate ţările membre UE care au ca scop reducerea poluării industriale şi mai ales reducerea chimizării din agricultură şi a noxelor generate de aceasta. Pachetul de măsuri prevede reducerea efectivelor de vaci, reducerea inputurilor chimice din sectorul vegetal, rotaţia culturilor etc. Procentul de 30% de vegetaţie permanentă din cadrul fermelor vegetale a generat marea mişcare de protest de la începutul anului din toată UE.
Un alt aspect deloc de neglijat este obligativitatea fiecărei ţări membre de a avea, până în 2030, 25% din suprafaţa cultivată a ţării în regim ecologic, altfel se vor diminua subvenţiile de la bugetul Uniunii. În 2023, suprafaţa cultivată în regim ecologic a României a fost de 2,7%!
Reporter: De ce suntem codași la capitolul suprafeţe cultivate bio?
Lucian Dragomir: Din mai multe motive:
– Taxe mari practicate de către firmele certificatoare, obligatorii prin regulamentul UE al agriculturii ecologice.
– Lipsa aproape cu desăvârşire a formatorilor, specialiştilor, informaţiilor în acest domeniu.
– Din cei 17.000 de operatori agricultura ecologică, peste 12.000 sunt păşuni ori nutreţ.
Reporter: Totuși, noi ne mândrim – și nu suntem singurii care spun asta -, că legumele românești au gust. Este un mit, dacă nu, cum de reușim să obținem aceste recolte valoroase: soiurile, tehnologia sau chiar lipsa ei, solul?
Lucian Dragomir: România are gust. Argumentaţia vine cu o lungă înşiruire de evenimente petrecute pe o distanţă de cinzeci de ani.
Revoluţia agrară din România, pornită pe la începutul anilor ’60, după încheierea celei mai sângeroase campanii de colectivizare din țările blocului comunist din estul Europei, s-a făcut cu utilaje preponderent cu tracţiune bălegoasă, adicătelea cu boi, cai şi măgari! Dictatorul Ceauşescu, nedorind să depindă de importuri care ar fi costat valuta atât de preţioasă pentru regimul comunist, a ordonat ca agricultura naţională să producă tot ceea ce este necesar imputurilor specifice agriculturii moderne de la acea vreme pe plan intern. Apar cateva combinate care produceau azotați într-un mod total ineficient şi cu mult sub nevoile cantitative şi calitative ale întregii activităţi agricole.
Departe de tehnologiile avansate de amendare chimică a solului, agronomii români au fost nevoiţi să se descurce cum puteau pentru atingerea obiectivelor extrem de ambiţioase în materie de producere a bunurilor agro-food trasate de conducerea centrală a ţării. Organizarea producţiei în mari CAP-uri mixte, zootehnice şi producţie vegetaleă, care cuprindeau de cele mai multe ori câteva comune cu zeci şi chiar mii de hectare, a dus natural la crearea unor activităţi simbiotice. Producţia vegetală a fost nevoită să-şi asigure inputurile necesare amendării solului de la colegii din zootehnie, care oricum aveau probleme cu surplusul de gunoi de grajd, neexistând la cea vreme nici un fel de preocupare pentru neutralizarea ori izolarea acestuia.
În acest mod de lucru, solul de producție vegetală al României şi-a păstrat intact conţinutul natural de humus, amestecul de substanţe organice amorfe din sol, singura componentă care metabolizată în roade conferă acel gust unic natural al legumelor şi al fructelor. Humusul se formează prin descompunerea componentelor organice, fiind un proces natural ce se întinde pe o durată de sute de ani, neputând fi replicat de nici o tehnologie chimică. Acest beneficiu îl regăsim şi la produsele lactate, marea majoritate a efectivului de animale de lapte pasc în zone montane, unde flora spontană nu a fost alterată de nimic de-a lungul timpului.
Rămâne antologic când pe la începutul anilor 2010 a venit CEO-ul celei mai mari companii din lume de producţie de utilaje agricole, intrigat de comanda mare făcută de cea mai mare fermă din România din Insula Mare a Brăilei. A nimerit exact la arătura de primăvară executată de cel mai performant utilaj de la acea vreme. Renumitul CEO, de altfel un bun şi fin cunoscător în ale agriculturii, a strâns în pumn o bucată de pământ din brazda proaspăt tăiată spunând că acum întelege de ce este atât de roditor solul românesc. Humusul conferă elasticitate pământului, astfel prin presare nu devine doar un bolovan.
După schimbarea regimului comunist în ’89, degringolada din agricultură a pus stăpânire pentru mai mult de 20 de ani. Un sector sărăcit care din cauza slabelor performanţe economice nu şi-a permis nici măcar în ziua de azi un sistem de irigaţii, darămite inputuri chimice agresive, care au un preț mai mult decât prohibitiv.
România deţine nu mai puţin de 3,5 milioane de ferme înregistrate, cel mai mare număr din Europa, cu peste 90% dintre acestea cu o suprafaţă de sub 5 hectare. Acest indicator demonstrează tipul de agricultură practicat ,unul extensiv, sustenabil, prietenos cu mediul.
De asemenea produsele agro-food din România au gust şi pentru că beneficiează de sezonalitate. Avem patru anotimpuri, fiecare cu alimentele sale. Încă se produc la scară largă conserve din legumele de peste vară pentru sezoanele reci, toamnă-iarnă: murături din gogonele, castraveţi, varză, conopidă, rădăcinoase şi toate fructele tari, zacuscă din vinete, tomate şi ardei dulci şi iuţi copți şi gătiți la foc de lemne. De cele mai multe ori la aceste preparate se folosesc lemne provenite de la pomii fructiferi, fie din toaletarea de primăvară, fie de la exemplarele foarte bătrâne.
Reporter: Știu că ai criticat de mai multe ori programul Tomata. De ce?
Lucian Dragomir: Ca un prim indicator al ineficienţei programului sunt datele de la INS care atestă faptul că de când a început acest program importurile de tomate au crescut de la an la an. Doar în intervalul octombrie 2022 – mai 2023 am importat tomate în valoare de 76,6 milioane de euro, marea majoritate non UE.
Un paradox al acestui program ar fi că se dau bani guvernamentali la persoane fizice, dovada comercializării fiind acele file din carnetul de producător care nu poartă absolut nici o obligaţie fiscală!
Programul de vreo doi ani este structurat în două cicluri:
1. Timpuriu – obligativitatea de a comercializa 3 t la 1.000 de mp solar în perioada martie – mai.
2. Târziu – obligativitatea de a comercializa în noiembrie-ianuarie.
Tomatele sunt totuşi fructe exotice şi prin urmare au cerinţe de cultivare specifice după cum urmează: temperaturi de la 14 grade la 30 de grade Celsius, sunt plante de zi lungă, care au nevoie de minim 12 ore de lumină pe 24 h. Pentru lunile în care se cer vânzările nu se îndeplinesc natural condiţiile de cultivare! De aceea se intervine chimic, hormonal şi cu material genetic supra-modificat pentru a suplini lipsa condiiţilor naturale de cultivare! De asemenea, spaţiile de producţie nu sunt aerisite mai deloc şi atunci apar o pleiadă de dăunători şi viroze specifice. Asfel, cantităţile de pesticide şi a alte inputuri pot creşte alarmant.
În această perioadă pieţele româneşti sunt invadate de acele tomate cu moț care au început să fie etichetate „roşii olteneşti”. Este un hibrid cu creştere determinată comercializat sub numele de tomate Prekos, o invenţie bulgărească cu largul concurs al colosului olandez a cărui nume nu-l voi pronunţa. Aşa că dacă Oltenia nu a emigrat peste Dunăre, rămânem la tomata cu sfârc!
Reporter: Ce soiuri (legume, fructe, ierburi, plante aromatice) cultivi și mai ales cu ce te mândrești cel mai mult?
Lucian Dragomir: Cultiv anual circa 27-30 de soiuri de tomate selecţionate pe de-a cursul celor 11 ani de activitate, de la cele din bazinul amazonian, cele galbene cu gust de banană, până la neagră de Crimeea. Fiecare fir de tomată creşte lângă un fir de plantă aromatică, cel mai drag mie fiind busuiocul lemon-vanilat de origine asiatică.
Reporter: Ai și soiuri mai exotice? Cum s-au aclimatizat și dacă le priește clima noastră?
Lucian Dragomir: Când am început activitatea şi am declarat ce cultiv la Direcţia Agricolă am primit răspunsul care a devenit pentru mine unul motivaţional: „Păi ce trebă au Munţii Făgăraş cu tomatele, dovleceii şi cu vinetele, domnule Dragomir?”
În afara pepenilor însămânţaţi direct în grădină, nici măcar în solar, am cultivat tot aşa Kiwano cu un real succes! Brocoletti este un soi inedit pentru România pe care am reuşit să-l cultiv foarte bine! Pieţe de desfacere nu sunt pentru aşa ceva, sunt mici, de nişă, şi nu se justifică financiar pentru mine.
Reporter: Ce mai face un producător în afară de a produce? Cum te descurci cu contabilitatea, cu forța de muncă, cu legislația la zi, cu dosarele pentru diferite finanțări sau subvenții, cu procedurile de autentificare bio, cu distribuția mărfii? Poate un producător să și producă, să și meargă la piață zilnic?
Lucian Dragomir: Producătorul ar trebui să producă şi atât! Toate celelalte activităţi conexe antreprenoriatului nu îsi au rost în activitatea de ţăran responsabil! Eu sunt binecuvântat şi sunt însurat cu un expert contabil şi de aceea am ales ca soţia să-mi fie, ca şi în viaţa reală de altfel, administrator al firmei.
Producţia mea de legume ecologice, pe lângă atributele/necazurile de mai sus, mai are o hibă specifică şi anume durata de viaţă foarte scurtă, de la câteva ore de după ce au fost culese (salate, aromatice, fructe de pădure), până la maxim 2-3 zile (tomate, ardei, echimoze). De aici vine şi necesitatea de a fi vândute rapid la preţul cel mai bun posibil şi cu ruta cea mai scurtă. Nu mai pomenesc că doar aşa beneficiarii acestor produse se pot bucura de deplinătatea gustului şi a valorilor nutriţionale ridicate.
De-a lungul celor 11 ani de activitate am încercat, am căutat, varianta optimă de valorificare a producţiei obţinute în mica mea fermă.
Am început luând comenzi de pe social media, fără avans, fără siguranţa că voi găsi destinatarul. Marfa culeasă şi pregătită este o pierdere totală când nu-şi găseşte destinatarul la adresă.
După ce m-am săturat de ţepe, am înfiinţat un sistem de abonament cu plata în avans prin contract fiscalizat cu persoane fizice, familii. În paralel am început să închei timid contracte şi cu unităţi HoReCa din Braşov şi nu numai. Acest sistem a funcţionat bine cale de câţiva ani buni, până a venit explozia preţurilor la carburanţi şi energie pe fondul crizei din Ucraina! Astfel, la încheierea exercițiului financiar din 2022 am constat din balanţă că pierderea vine din costurile uriaşe cu combustibilul ars pentru distribuție. Başca faptul că trei zile din şapte ale săptămânii erau sacrificate pe altarul covrigului şi al făcăleţului de învârtit mămăliga în cutia de viteze în dragul şi veşnicul nostru ambuteiaj pur românesc. Producţia diminuată din cauze evidente!
Din fericire, printr-un context favorizat de un prieten, am început colaborarea cu o companie specializată cu logistica modernă şi pe măsură care distribuie fructe şi legume provenite atât din import, dar mai ales de la o sumedenie de producători români, exclusiv unităților HoReCA, acoperind o mare parte din teritoriul ţării, căreia i-am predat întreaga producţie. Astfel eu am timp să mai fac şi alte lucruri, fiind degrevat de povara întregului mixt de marketing, ceea ce îi sfătuiesc şi pe ceilalți producători locali să facă.
Reporter: De curând ți-ai lansat și un blog. Ce găsim acolo?
Lucian Dragomir: Da, aşa este, am un blog simplu, luciandragomir.ro, unde îmi aştern pasiunile, precum agricultura. Aici am iniţiat o categorie „An agricol” unde scriu despre fiecare etapă, pas cu pas, din ciclul de producţie vegetală pe de-a cursul unui an agricol şi despre gastronomie, simplă, de la ţară, asa cum o văd şi o simt eu.
Sursa foto: G4Food/Lucian Dragomir
