foto: g4food.ro
”În Slobozia Moară, imediat după ce treci de intersecţia cu drumul care o apucă spre Brezoaiele, dai pe mâna dreaptă de o biserică neoprotestantă, un magazin pentru fermieri, o benzinărie şi o piaţă en gross, cu platforma pustie acum, în miezul iernii. Între biserica neoprotestantă şi magazinul pentru fermieri, se află o pizzerie. Cu terasă, cu uşi dichisite, cu geamuri inscripţionate, pe care citeşti: Victor!
Intru şi văd un meşter, mustăcios şi cu bonetă, aranjând pe coca rotundă feliuţe de salam şi bucăţi de ardei, în timp ce în spatele lui, în cuptor, focul „ronţăie” încet lemnele de fag şi le transformă în cărbuni incandescenţi”, scrie revista-ferma.ro
Pizzeria se află în proprietatea familiei Popescu, Emanuel şi Cristina, care a investit serios în ultimii ani în Slobozia Moară. Popeştii au construit de la zero, pe un teren moştenit, o fabrică de murături, care valorifică o parte din producţia de varză şi de ceapă din comună.
Antreprenorii îşi extind activitatea, având în prezent în derulare un proiect finanţat din fonduri europene. Cum au ajuns să investească bani într-o pizzerie? ”Am un văr primar, Victor. Muncea prin Italia, pe la unul şi pe la altul, şi m-am gândit să-l ajut, să-i dau ceva de lucru, aici, la noi în sat. Am deschis o pizzerie. Vărul şi-a intrat în pâine, dar, din păcate, nu a dovedit că are abilităţile antreprenoriale necesare. Pizzeria nu a mers. Nu e uşor să gestionezi o afacere, chiar şi de aceste dimensiuni”, îmi explică Emanuel.
Vărul a plecat din nou în Italia. Ce să facă familia Popescu cu pizzeria din Slobozia Moară? Să o închidă? Ar fi fost păcat, fiindcă investise deja destui bani. Îi trebuia un om care să facă pizza şi să gestioneze treburile curente. Omul acela era chiar acolo, în faţa pizzeriei, în marginea şoselei, unde vindea zilnic legume îngrămădite pe o masă, şoferilor care circulau între Bucureşti şi Piteşti. Omul acela e mustăciosul care tocmai a băgat la cuptor două pizze mari şi razimă de perete lopata din lemn. Se numeşte Marian.
”Am fost şi eu la muncă afară. Am lucrat ca şofer în Austria. Transportam muncitori pe un şantier. Mi-a expirat permisul de şedere şi am fost nevoit să vin acasă. Copilul nu m-a mai lăsat să plec”, povesteşte Marian. N-a mai plecat, s-a apucat să comercializeze varză şi cartofi la marginea şoselei. Aflând că pizzeria din apropiere a rămas fără administrator, l-a căutat pe Emanuel şi s-a oferit să lucreze acolo, deşi nu mai lucrase în domeniu. Omul, cât trăieşte, învaţă.
Citește articolul integral pe revista-ferma.ro
