Foto: G4Food
În zona Lleidei, în Catalonia, între rânduri de pomi cu cireșe, piersici, nectarine și smochine, două românce scriu o poveste despre muncă, identitate și echilibru între două lumi – România și Spania. Anamaria, proprietară de livezi și antreprenoare rurală, și Cristina, lucrătoare sezonieră cu peste 20 de ani de experiență în agricultură, sunt două fețe ale aceleiași realități: români care hrănesc Europa, dar păstrează vie legătura cu gusturile de acasă.
Povestea de dragoste care a început în România – de zece ani împreună în Catalonia
Ana Maria a ajuns în Spania în urmă cu peste un deceniu, „mergând pe urmele unei povești de dragoste cu un catalan”, cum spune chiar ea. Astăzi, alături de soțul ei, administrează peste 1o0 de hectare de livezi în zona Lleida din Catalonia. Activitatea „full” este din aprilie până în octombrie, de la cireșe și piersici la smochine ecologice, iar în restul anului munca nu se oprește: analize, statistici, contracte noi, pregătiri pentru sezonul următor.
Totul s-a digitalizat, dar tradiția românească a căutatului de soluții la orice problemă nu-i lipsește din background. Mai ales că a crescut la țară și a învățat pas cu pas muncile câmpului și greutățile vieții. Apoi la facultate a învățat teorie și marketing și așa s-a pus pe picioare o afacere care crește continuu.
Și-a cunoscut soțul în anii de facultate în România și când a terminat a venit după el în Spania. Omul începuse deja activitatea agricolă, dar cunoștințele ei de marketing și limba engleză au ajutat la dezvoltarea afacerii și internaționalizarea ei. Astăzi exportă cireșe, de pildă, în întreaga Europă. „Am ajuns și în România, (trimitem la) Mega Image, Profi, în Belgia, Olanda, Elveția, Danemarca și continuăm. La facultate am învățat teoria, aici o pun în practică.”
O viață împărțită între două lumi – 7 luni în Spania, 5 acasă
Cristina vine din România an de an, de peste 18 ani. Lucrează sezonier, cu aceeași echipă de români, la recoltarea și sortarea fructelor în ferma Anemariei. Spune că vine „să muncească pentru familie” și că nu s-ar vedea trăind definitiv în Spania. Dar respectă munca, e dedicată și… gătește paella în stil românesc, cu carne de pasăre. „Ne-am născut români și locul nostru e acasă. Dar muncim cât se poate, cât ne ține sănătatea.”
Gusturi din copilărie și adaptări mediteraneene
Deși trăiește între fructe și legume proaspete, Anamaria spune că îi lipsesc mirosurile verii din copilărie: pătrunjelul din ciorba mamei, mâinile mirosind a zarzavat. Din fericire părinții au urmat-o în Spania, mama lucrează cu ea la sortarea fructelor. „Acasă nu gătesc românește, dar când mi-e poftă face mama o ciorbă și mă cheamă. Fetelor (Anamaria are două fetițe -n.r.) le mai fac salată de boeuf și tocăniță și le spun că sunt ensaladilla rusa și guiso, ca să mănânce”. Din mâncarea de aici ce-i place? Pa amb tomàquet (pâine cu roșii – n.r.) tradițional catalană, pâine puțin prăjită unsă cu usturoi, roșii proaspete și ulei de măsline i se pare și după atâția ani o delicatesă. „Am făcut și gazpacho cu piersici din livadă – o combinație dulce-acrișoară perfectă pentru vară.”
Cristina face doar mâncare românească, probabil dorul de cei de acasă în lunile când trăiește în Spania o motivează. „Dar am încercat să le fac și în România paella. Nu prea le-a plăcut. O fac doar cu carne de pui”.
Românii din agricultura Spaniei: între stereotip și realitate
Ambele vorbesc cu sinceritate despre munca grea a românilor în agricultură, despre stereotipul „căpșunarilor” și despre realitatea mult mai complexă: „Sunt români care se descurcă, care vin cu soluții, care știu să repare, să improvizeze. Asta face diferența.”
Generația tânără născută în Spania rămâne, dar cei care au muncit toată viața, precum Cristina, se gândesc la întoarcerea acasă. Până atunci, sezon după sezon, livezile catalane se culeg și datorită muncii lor. Și ca ele sunt sute de mii.
Proiectul De la Sarmale la Tapas este susținut de Ambasada Regatului Spaniei în România.
Citește mai jos interviurile complete cu Anamaria și Cristina
Ioana Costescu – Ana Maria, fermieră în Lleida, suntem în plantația familiei lor din zona Lleidei,din Catalonia, în interiorul unei livezi cu piersici paraguay, fructe nu mai sunt în pomi, pentru că s-au cules chiar ieri. Voiam să te întreb Ana Maria, cum ai ajuns în Spania în Lleida cum a fost povestea?
Anamaria Tifu – Povestea de dragoste a început în România acum mai mult de o decadă, el începuse o afacere. Eu eram în al 2-lea an de facultate și atunci am așteptat un an, am continuat relația la distanță și după care am ajuns aici, el deja începuse cu puține hctare, după care a început să tot planteze, să cumpere și să facă mai mult, acum sunt undeva la 150 de hectare în total da în total. Atunci vindea, dar nu făcea export, vindea pe plan național, nu știa engleza și atunci nu putea să se treacă de frontiere. Am venit și am dezvoltat afacerea și pe parte de export.
IC – Tu ești de la țară, ai această experiență a grădinăritului sau pur și simplu a fost ceva nou?
AT – De la țară, de la țară. Tatăl meu a avut, era fermier, acuma e pensionar, da, am avut oi toată viața, eu sunt de la țară, da.
IC – Deci erai obișnuită erai obișnuită cu activitatea asta.
AT – Da. Și la experiența de câmp s-s adăugat și experiența pe care am luat-o in facultate și pe care am exercitat-o aici, adică tot ce știam eu de la câmp, de acasă, s-a dublat cu ceva teoretic.
IC – Aici munca este tot anul sau aveți anumite luni în care sunteți full-time și în rest un pic mai lejer?
AT – Avem o perioadă destul de lungă, începem la sfârșitul lui aprilie cu cireșe și după care avem fructele de vară, nectarine, piersici, tot ce înseamnă fructe de vară și închidem cu smochine. Smochinele sunt ecologice. Undeva la sfârșitul lui octombrie (se încheie recoltarea -n.r.), după care munca noastră rămâne doar la câmp. Se pregătesc livezile pentru campania următoare,, munca este continuă, este continuă. Pe partea comercială tot ce înseamnă închidere, date, statistici, cum a fost campania anterioară, ce putem să facem să fie mai bine, îmbunătățiri.
IC – Partea tehnologică, digitalizată, modernă, ca să zic așa, am văzut-o în interior, unde sunt benzile de sortare a fructelor, de împachetare, totul. Totul foarte modernizat, dar dintre metodele alea vechi, tradiționale, de la țară, lucruri pe care le-ai învățat tu când erai mică, aplici ceva aici sau pur și simplu au rămas undeva departe?
AT – Suntem în era digitalizării, e bine că avem know-how, dar știi… există o pagină care se cheamă trucorumano unde (un român explică -n.r.) tot ce nu știu alții să rezolve, are o idee de cum să…
IC – Trucorumano e un influencer care explică cum te descurci, așa, românește în diverse situații.
AT – Da, aici nu e așa, când se strică ceva se duce la atelier, se repara, la noi, o dregi. Și Cristina pe care ați cunoscut-o (Cristina e angajata româncă a Anamariei- n.r.), de multe ori când se întâmplă ceva zice: stai așa că am eu o idee cum s-o fac, asta ajută foarte mult.
IC – Trecând la partea de de gastronomie, de identitate alimentară românească, ai ceva din gusturile copilăriei care îți lipsește?
AT – Multe, mirosurile, ierburile, nu știu de fiecare dată…socrul meu face nouă puțină hortalisă, verdură, legume. Are grădină și de câte ori aduce pătrinjel mă duce la mirosul de vară, când miroseau mâinile mamei meleașa. Că tot timpul era cu ciorba, cu tocăniță. Să punem pătrunjel. Și când ne aducem pătrunjelul ăsta mă duce direct în ziua aia când când miroseau și mâinile și mâncarea.
Mama care e și ea aici, gătește în casă românește, când am poftă mă cheamă pentru că eu nu gătesc mâncare românească.
IC- Și ce gătiți în familie? Ana Maria are două fete. Soțul catalan.
AT – Gastronomie catalană, pâinea cu roșii și cu ulei de masline mi se pare o delicatesă.
IC – Dacă ar trebui să faci o mâncare care să zici că e româno-catalană care ar fi?
AT – Salata de boeuf, o fac și mai fac un fel de tocăniță, să se asemene puțin cu cea catalană, ca să mânce și ale mele și nu le zic că e tocăniță, să-i zic că e guiso.
IC – Voi trăiți aici între legume și fructe proaspete. Cum vezi combinația asta de de legume-fructe și proteină în salatele mediteraneene, fiindcă ei pun multe fructe în salate, ceva ce noi nu facem. Cum ți se pare combinația? Cum ți se pare gustul?
AT – Chiar am experimentat acum câteva zile. Am făcut chiar un gazpacho cu paraguay, foarte foarte copt, textura e aceeași, dar gustul e între acid de la roșii și dulce de la paraguay. Și e foarte, foarte interesant. E ceva nou, dar foarte bun. Și combinația asta e foarte, foarte, foarte plăcută în zilele astea de vară și călduroase. Și chiar recomand. Și chiar merg bucăți de fructe în salate, tot felul de salate, orice fel de fructe.
IC – Ce ai vrea ca lumea din România să știe despre viața celor care lucrează în agricultură în Spania? Pentru că mulți văd așa ori căpșunari, ori pe unii care au plecat, nu știu de ce, ori pe unii care s-au ajuns. Care e de fapt realitatea despre despre viața lucrătorilor din agricultură din Spania?
AT – Chiar vorbeam acum ceva săptămâni și cu consulul general al României la Barcelona. Câteodată mai suntem în contact ca să vedem și realitatea din Barcelona și din provincie și chiar dânsa spunea că foarte mulți români se întorc în România și de ce se întorc? Pentru că sunt din prima generație (venită în Spania-n.r.) care au ajuns acum la pensie. De pilă o pereche, a ajuns la pensie și au decis amândoi să se întoarcă în țară. Dar tot ce înseamnă generația nouă care au născut aici rămân și atunci suntem undeva la la mijloc, de nu mai sunt așa mulți români în Spania.
Cumva în România lucrurile cred că o să fie mai bine, că ne îndreptăm spre o viață normală, o viață mai bună față de ce am trăit părinții noștri și în comunism și până acum.
La ferma Anamariei lucrează mai mulți români, între care și Cristina, ce face naveta între România și Spania în fiecare an.
IC – Cristina, de 20 de ani, aproape în Spania.
Cristina – Da, și tot de atâta timp lucrând în agricultură.
IC – Ne spui te rog cum ai ajuns aici și cum? Cum au fost ultimii 20 de ani în agricultură?
C – Deci în 2005 s-au făcut preselecții în București și am hotărât împreună cu soțul să vin în Spania, să ajutăm copilul la facultate. Și au făcut preselecție. Am ajuns în 2006 în Spania prin Union de Pagesos. Am lucrat în primul an în două locuri în Spania, iar după aceea am ajuns aici, în 2007. Și de atunci încontinuu, lucrez an de an aici pe temporară, șapte luni, opt luni
IC – Am îneles că aici aveți o echipă mare de români? Cum sunt relații între voi?
C- Da, aici suntem bine, mai ales că suntem departe de casă. Trebuie să ne înțelegem unii cu alții.
IC – Aș vrea să te întreb puțin despre obiceiurile culinare ale familiei voastre. Gătiți românește?
C- Da, noi gândim românește, dar când ieșim în în oraș, mâncăm și mâncarea lor tradițională, dar în rest doar românești.
IC – Care dintre rețetele locale, catalane ți se pare că seamănă puțin cu ale noastre?
C- Nu știu, nu prea, nu prea.
IC – Și te-ai gândit, de exemplu, să combini un ingredient specific de aici din zona asta și să iasă o mâncare care să ne placă nouă, românilor. Ce cam ce ai găti?
C-Nu știu. Mie îmi place paella. O fac și în România, când mă duc acasă, o fac și acasă familiei și am văzut că… așa și așa… nu prea sunt întântați.
IC – Și când faci cu paella, o faci așa cum o fac ei sau mai pe românește?
C – O mai românizăm așa cu carne de pasăre, mai mult cu carne de pasăre. Fac și cu fructele lor de mare. Dar facem și românește cu carne de pasăre.
IC – Ce ai vrea să știe lumea din România despre munca în agricultură din Spania, despre românii care lucrează aici?
C- Da, nu știu cum văd românii noștri din România munca de aici, dar se muncește, se muncește.
IC – Și nu vă gândiți să să vă întoarceți?
C- Eu eu vin pe temporară, dar să locuiesc aici. Adică să mă văd în Spania? Nu, nu mă văd în Spania pentru că în România am totul. Am familia, surori, frații, chiar dacă nu mai sunt părinții și bunici. Ne-am născut români și locul nostru e în România. Muncim cât se poate și apoi ne întoarcem acasă.
Transcrierea a fost relizată cu Vatis Tech
Montaj video: Sergiu Ioana
Citește și
