sursa foto: Pexels
La fel ca și cafeaua, ceaiul este o religie. Și războaiele religioase sunt întotdeauna cele mai violente. Sugestia unei cercetătoare americane de a adăuga un praf de sare în infuzie pentru a obține preparatul perfectă a stârnit furia multor britanici. Chiar și ambasada Statelor Unite din Marea Britanie s-a distanțat (ironic) de recomandările compatrioatei lor, clarificând că acestea nu reprezintă doctrina oficială a Washingtonului, afirmă ElPais.
Puțină sare în ceai îi reduce gustul amar
Michelle Francl, profesoară de Chimie la Bryn Mawr College, o instituție universitară din Pennsylvania, este o băutoare înrăită de ceai într-o țară dependentă de cafeaua diluată, așa-numită ”americană”. A petrecut nenumărate ore analizând procesul pentru a obține infuzia perfectă și și-a pus totul în cartea Steeped: The Chemistry of Tea (Infuzat: Chimia Ceaiului). „În Statele Unite, ți se servesc uneori niște cești de ceai groaznice. Este ceva oribil. Eu am crescut în Midwest, o regiune unde se bea multă cafea, dar ceaiul a fost întotdeauna băutura mea preferată. Și am petrecut mult timp studiind-o”, explică Francl într-un articol pentru revista Chemistry World. A ajuns să consulte, spune ea, peste 500 de texte pentru a găsi formula ideală.
Pentru britanicii mai tradiționali și pentru devotații și convertiții religiei ceaiului, multe dintre plângerile, sugestiile și tehnicile exprimate de americană au sens. Cu toate acestea, ea a comis două sacrilegii de neiertat. În primul rând, a încercat să explice englezilor cum se face ceaiul. Este ca și cum englezii ar încerca să explice unui spaniol rețeta adevărată de paella (punând chorizo) sau unui italian trucul pentru niște spaghetti alla carbonara (cu smântână și bacon). În al doilea rând, a sugerat erezia că ceaiul are un gust mai bun cu un praf de sare, oricât de mult ar avea sens chimia din spatele trucului.
Francl arată în cartea ei că un pic de sodiu în infuzie ajută la blocarea reacției chimice care face ca ceaiul să capete un gust amar. Se obține ceva asemănător, adaugă ea, atunci când storci pliculețele care conțin frunza mărunțită, pentru a reduce aroma taninului.
Proteste vehemente peste Ocean
„Știință foarte inteligentă, dar Francl este incapabilă să răspundă dacă este un lucru bun sau rău”, a contraatacat Tony Turnbull, specialistul gastronomic al ziarului The Times. „Întotdeauna am crezut că esența ceaiului este tocmai acel punct de amărăciune (datorat taninului, într-adevăr). Se presupune că este o băutură care stimulează, nu care calmează. Nu mă convinge cu sugestia ei”. Criticul merge mai departe cu indignarea sa, reproșându-i lui Francl că se aventurează chiar să își dea cu părerea, dacă laptele trebuie turnat înainte sau după ceai: „după, Doamne ferește”, clarifică Turnbull din start. Același lucru se întâmplă și cu sugestiile americancei asupra temperaturii laptelui. Ea spune că ar trebui să fie puțin călduț, și nu rece, pentru a evita să se taie și pentru a nu altera prea mult temperatura infuziei. „Știu, o nebunie”, punctează expertul de la The Times în fața unei astfel de sugestii.
Ironie diplomatică
Ambasada americană din Regatul Unit a dorit să aducă un pic de ironie și moderație într-un război gastronomic ce părea să scape de sub control. Printr-un comunicat oficial, a ținut să precizeze „pentru toți britanicii de bine că noțiunea de neimaginat de a adăuga sare în băutura națională britanică nu este politica oficială a Guvernului Statelor Unite. Și nu va fi niciodată”.
Ironic, la finalul textului, americanii au asigurat că „Ambasada Statelor Unite va continua să pregătească ceaiul în modul corect: la cuptorul cu microunde”.
Ce nu trebuie să faci niciodată când prepari un ceai
De fapt, multe dintre atrocitățile care se comit cu ceaiul în Statele Unite —și în jumătate din lume— și pe care Francl le denunță sunt împărtășite de majoritatea devotaților acestei religii, inclusiv expertul gastronomic de la The Times. De exemplu, folosirea cuptorului cu microunde, scufundarea ceaiului în apă călduță sau reutilizarea pliculețului.
Și sugestiile ei sunt, în mare măsură, corecte. De exemplu, să încălzești în prealabil ceainicul sau ceașca, pentru a încetini răcirea infuziei. Să folosești cești puțin adânci, pentru a menține mai bine temperatura. Să amesteci sau să storci pliculețul, pentru a „expune mai mult frunzele de ceai în solvent și a extrage mai multe catechine, antioxidanții prin excelență ai ceaiului”, recomandă Francl.
În ciuda controversei create de îndrăzneala sa, academica americană nu a făcut decât să urmeze exemplul unor mari autori precum George Orwell (pe care Francl îl citează ca sursă de inspirație) sau Christopher Hitchens, care și-au dedicat propriile eseuri artei de a prepara un ceai bun. „Data viitoare când mergeți la Starbucks sau ceva asemănător”, ataca Hitchens faimosul lanț american de cafenele, „și cereți un ceai, nu vă fie teamă să refuzați acel pahar grăbit cu apă fierbinte și un pliculeț adăugat pe care vi-l vor da. Nu este ceea ce ați cerut. Insistați să pună mai întâi ceaiul și să îl puteți vedea, și asigurați-vă că apa este clocotită. Dacă cineva protestează nerăbdător în spatele vostru, profitați de ocazie pentru a le explică în ce fel se prepară un ceai adevărat”.
În fond, cu excepția trucului discutabil cu sarea, orice britanic, chiar și Orwell, ar putea semna recomandările lui Francl. Ceea ce doare în sufletul britanic, este că acestea vin de pe cealaltă parte a Atlanticului.
