Din toate generațiile pe care le-am întâlnit, sau de care mi s-a povestit, a bunicii a fost cea mai încercată. Au trecut prin toate: sărăcie, război, foamete și, odată cu venirea comunismului, sfârșitul unei lumi, așa cum o știau. Anii ăia mustesc de povești care, poate, în vremuri mai puțin dramatice, și-ar fi găsit locul prin cărți și reportaje, dar au fost umbrite de istorie și au rămas doar în amintirile familiilor.
Una dintre acele povești e a bunicului meu. La 9 ani și orfan de mamă, sărăcia l-a împins să meargă desculț și singur, pe jos, până la București, să-și caute un trai. La douăzeci și ceva, a căzut prizonier la ruși. După ce s-a întors acasă, la Tulcea, a crezut că și-a găsit rostul printre comuniști, care l-au readus în armată și l-au făcut ofițer. El a fost cel care, în 1951, și-a luat familia din Tulcea și dus-o în Ardeal, după ce a primit ordinul de a prelua unitatea militară de la Vlădeni. A rezistat însă în funcţie doar câteva luni, pentru că firea lui jovială şi miloasă nu se potrivea nici cu rigorile cazone şi nici cu cele ale regimului comunist care l-a numit. Pentru că le mai dădea voie soldaţilor să plece acasă câte o zi-două, dacă aveau necazuri, dar mai ales pentru că a botezat-o pe mama în biserică, a fost „raportat” mai marilor, condamnat pentru abuz în serviciu şi trimis pentru doi ani la muncă silnică la Canal. Poveştile din familie spun că cel care l-a degradat, smulgându-i epoleţii, a fost chiar ministrul Apărării de atunci, celebrul Emil Bodnăraş, gest căruia bunicul i-a răspuns demn, trântindu-i carnetul de partid pe masă.
După ce s-a întors de la închisoare, bunicul a găsit de lucru la 13 kilometri distanţă de Vlădeni, la Codlea, la fabrica de coloranţi, într-una din cele mai toxice secții, de unde avea să i se tragă, mai târziu, și cancerul care l-a omorât.
Necazurile prin care a trecut nu l-au schimbat pe Moșul, cum îi ziceam noi, copiii. Mi-l amintesc, până la sfârșit, ca pe un bonom, cu poftă de viață și mucalit. Pofta asta de viață venea și cu poftă de mâncare – de altfel și la fabrică li se spusese muncitorilor că, pentru a spăla toxinele, trebuie să mănânce bine. Așa că dacă tot v-am zis povestea lui, o să vă zic și una din rețetele cu care îl răsfăța bunica: rață (sau gâscă) pe varză acrită cu borș și călită în untura sus-numitei rațe (sau gâște).
Ingrediente:
– o rață de vreo 2 kilograme, sau o gâscă (aia va fi un pic mai mare)
– o varză dulce, cam cât rața de grea
– 2 cepe mari
– crenguțe de cimbru uscat
– borș, o jumătate de litru
– suc de roșii, tot o jumătate de litru
– sare
– piper
– boia dulce
– 2 legături de mărar
Se îndepărtează pielea de pe rață/gâscă (mai puțin cea de pe aripi), se taie în bucățele mici și se pune la topit, la fel ca la jumările de porc, în oala în care urmează să fiarbă varza. Când sunt rumenite bine, jumările se scot, iar în oală rămâne untura topită, peste care se adaugă varza tocată, ceapa dată pe răzătoarea fină și crenguțele de cimbru.
Se toarnă și borșul, se pune capacul, și se lasă să fiarbă la foc molcom până când varza devine moale. Se adaugă sucul de roșii, sare, piper și boia, după gust, și se mai lasă să clocotească vreo 10 minute, până când varza capătă o culoare îmbietoare de călit. După ce oprim focul, se adaugă mărarul tocat.
În vremea asta, într-o tavă la cuptor, se coace și rața (sau gâsca). Înainte de a fi pusă acolo, a fost tăiată în bucăți, asezonată cu ulei de măsline, praf de usturoi, sare, piper și cimbru și stropită cu o jumătate de pahar de vin roșu. Bunica nu avea cuptor d-ăsta modern și făcea totul, verificând din când în când textura cărnii. Eu îl pun pe al meu la 180 de grade, cam o oră țin carnea acoperită cu hârtie de copt, pe care am mototolit-o și am udat-o, apoi scot hârtia și mai las rața la rumenit atât cât trebuie – dar nu mai mult de o oră.
P.S.: Jumările rezultate nu sunt nicidecum de aruncat. Alunecă de minune pe gât, cu murături, lângă o țuică, de nu știi când ai golit castronul.
Pai ori o bagi la topit ori la tava, k nu înțeleg???
Ce minunăție! Aștept sa se răcorească un pic și testez reteta. Rata pe varza cu iz de Ileana Vulpescu.
Excelente rețete! Ele sunt binevenite, cel puțin în zona de est a Bucureștiului.
Desigur, nu sunt aici atât de multe rațe și gâște proaspete, ci majoritatea sunt cumpărate din supermarket. Dar, așa cum am mai spus în diferite împrejurări, anul trecut pe lacul Fundeni și-a făcut cuib o familie de lebede care a avut 6 boboci, până într-o dimineață când am văzut pe cineva într-o barcă, capturându-i cu o plasă pescărească. Masculul a reușit să scape.
Anul acesta a format o nouă familie, cu o altă femelă, și i-am văzut pe lac împreună cu alți 6 boboci. …Până într-o zi, când au dispărut, de data aceasta, cu toții. Desigur, bobocii nu puteau să zboare, iar nicio vulpe, câine sau alt prădător nu ar fi putut să ia deodată doi adulți și 6 boboci. Prin urmare, probabil tot omul cu barca.
Noi, bucureștenii dinspre lacul Fundeni vă mulțumim pentru rețete. Sunt foarte utile.