Sursa Foto: Pexels.com Pe măsură ce Statele Unite se industrializau, mulți dintre muncitorii urbani s-au hrănit cu o delicatesă modernă: stridiile. Cum a ajuns acest crustaceu de la fast-food la lux?
Matthew Booker, istoric al mediului la Universitatea de Stat din Carolina de Nord, este un expert în ceea ce privește scoicile care se hrănesc prin filtrare. Iar unul dintre cele mai importante puncte pe care ar dori să le sublinieze despre stridii este că în secolele XVIII și XIX, în Europa și America de Nord, acestea erau incredibil de populare, relatează BBC.
“Stridiile erau consumate pe scară largă ca un aliment de bază”, spune el. Erau un prim fel de mâncare necesar pentru orice banchet de lux, este adevărat – la dineul anual din 1913 al Asociației directorilor de pompe funebre din Londra au figurat în mod proeminent – dar erau, de asemenea, o proteină ieftină pe care oricine și-o putea permite, consumată în tocănițe și coaptă în pâini.
Stridiile funcționau un pic ca și ouăle din zilele noastre: o proteină ieftină.
Foarte ușor de procurat, de fapt, pentru că, în secolul al XIX-lea, erau cultivate în orașele americane. Stridiile sălbatice au fost, desigur, consumate din timpuri imemoriale, după cum atestă middens preistorice – sau gropile de gunoi – pline de cochilii.
Dar mărimea și numărul stridiilor sălbatice din America de Nord i-au surprins pe primii vizitatori europeni – englezul George Percy, care a debarcat în Golful Chesapeake în 1607, a spus că acestea zăceau “groase ca niște pietre”. Exista o specie de stridii europene, spune Booker. “Dar acea stridie devenise deja o hrană de elită; era rară. Clasa muncitoare din Londra nu o mai mânca”.
Adevărata poveste a stridiei industriale americane începe la mijlocul și sfârșitul secolului al XVIII-lea, continuă el. Atunci, crescătorii profesioniști de stridii produceau în masă aceste creaturi, împrăștiind stridii tinere pe fundul golfurilor și estuarelor.
“Aveți antreprenori care se specializează în recoltarea de semințe”, spune Booker. Stridiile de sămânță puteau fi expediate în toată țara cu trenul, înainte de a fi așezate în apă pentru a crește. În 1855, statul New York a început să închirieze secțiuni din fundul mării unor cultivatori individuali, astfel încât să se poată forma ferme. Stridia a fost cultivată cu o asemenea intensitate încât numai în New York City au crescut 700 de milioane de stridii în 1880.
“Pentru o vreme”, scria în 1951 scriitorul newyorkez Joseph Mitchell, “principalii crescători au fost cei mai bogați oameni din Staten Island. Și-au investit banii în proprietăți imobiliare la malul mării, au dat numele lor unor străzi și au construit vile mari și aspectuoase din lemn. Jumătate de duzină dintre aceste vile încă mai sunt în picioare..”.
Oamenii știau că stridiile te pot îmbolnăvi, dar cei bogați încercau să se protejeze cumpărând stridii de la comercianți care pretindeau că cresc în apă curată. În 1854, editorii de la The New York Times au privit cu îngâmfare oamenii care evitau stridiile datorită unei serii de decese misterioase. “Este o perioadă solemnă, când oamenii refuză să mănânce stridii pe bază de invitație”, au scris ei, și au adăugat că, în ciuda faptului că au mâncat stridii recent, se simțeau foarte bine.
Adevărul este, totuși, că o stridie crescută în apă în care ar putea trece prin preajmă deșeuri umane – și asta include și bancurile de stridii urbane din secolul al XIX-lea – ar putea cu ușurință să preia bacterii letale. Booker descrie un caz tragic în care o masă de stridii la Wesleyan College din Connecticut a îmbolnăvit aproximativ 22 de persoane de tifos; șase dintre tineri au murit. Un profesor de biologie a efectuat o investigație și, în scurt timp, a devenit clar că stridiile erau vinovate.
În 1924, o epidemie de febră tifoidă a îmbolnăvit 1.500 de americani din Chicago, New York și Washington DC; epidemia a fost pusă pe seama stridiilor. O sută cincizeci de persoane au murit, ceea ce a făcut ca aceasta să fie cea mai mortală epidemie de toxiinfecție alimentară din istoria Statelor Unite, potrivit publicației periodice Food Safety News. Apele erau mai poluate decât fuseseră în trecut, dar și metodele de investigare criminalistică erau mai bune; acum era clar că stridiile urbane reprezentau o problemă de sănătate.
“Apogeul stridiilor a venit în jurul anului 1910”, spune Booker. De acolo, totul a fost la vale.
În prezent, stridiile sunt departe de a fi o hrană pentru “omul de rând”. Iar când eram un adolescent, când eram profesor la muzeul istoric al comitatului meu și povesteam o poveste locală despre un miner de aur care s-a îmbogățit, a intrat într-o cafenea și a comandat cea mai scumpă mâncare la care se putea gândi, ouă, șuncă și stridii, le spuneam oamenilor că stridiile erau cele mai scumpe lucruri din zonă. Mie mi se păreau ciudate, bizare, ultimul lucru pe care l-ai fi găsit într-un oraș prăfuit, aflat la mile distanță de ocean.
Dar Booker spune că în anii 1850 acestea nu erau nici pe departe la fel de rarefiate. Într-adevăr, ouăle și slănina erau probabil destul de costisitoare; în primele zile ale câmpurilor aurifere din California, totul trebuia transportat din altă parte.
Acum că apa este mai curată, datorită legislațiilor din secolul XX, ar putea fi crescute din nou stridii în orașe? Ar putea acestea să ofere din nou o sursă relativ durabilă de proteine pentru locuitorii orașelor? Există unele eforturi pentru a reînvia recifele de stridive ca sursă de hrană, în special datorită beneficiilor pe care acestea le aduc habitatelor de coastă.
Booker este sceptic că oamenii ar putea fi convinși să își imagineze apele urbane ca o sursă curată de hrană, dar îi place ideea. Cu o reglementare adecvată și un management atent, “în marile orașe cu stridii, abundența acestora ar putea foarte bine să revină”, spune el.
