Cu oarece excepții, e mereu ceva binevenit pentru personal, nu e un imperativ, dar de multe ori nu putem să nu lăsăm ceva. Unora le sună mai frumos tips, pe alții îi încântă parfumul levantin al lui bacșiș, însă sensul e același.
Nu mică mi-a fost mirarea când zilele trecute am fost întrebată, la București, dacă lăsăm tips-ul cash sau îl trec pe bon, și că sunt trei niveluri – chestiune nouă, pentru mine, care nu mai ajunsesem din epoca pre pandemică într-un local. Și mai ales, pentru mine, cea care integrase mental ca o normalitate inexistența acestui obicei în Italia de foarte mult timp.
Italienii lasă încă la mancia, dar doar când e vorba de mese mai sofisticate, într-un local pe care îl frecventezi de o viață, pentru un meniu cu ingrediente pentru care s-a depus ceva efort în a le repera și face să ajungă proaspete, în speță din sud în nord. Nu mai lasă nimeni ceva în plus în pizzerii, osterii sau la pub, și asta a început să se întâmple odată cu apariția monedei euro. Atunci când noua monedă europeană a înlocuit vechile lire a adus cu ea o prăbușire a puterii de cumpărare, din cauza ratei de schimb total dezavantajoasă. Însă s-a impus ca regulă generală între timp o altă metodă, aceea de a plăti serviciul, il coperto, câțiva euro de persoană obligatoriu, pe bon, care sunt practic același lucru.
Dar pe valul sistemului de tipsuri de la București, care nu e nou dar era nou pentru mine – am lăsat de fiecare dată 12% direct din cont, probabil ar fi fost mai apreciat cash dar nu aveam, mi-am pus întrebarea cam care mai e situația tips-urilor în lumea largă. E mereu totul atât de fluid și se schimbă rapid realitățile, însă unele fenomene rămân bătute în cuie. Printre ele, taxele și tips-urile la restaurant. Poate și colesterolul.
Și am descoperit că globalizarea a făcut ca această practică să se răspândească din cultura occidentală mai peste tot, dar sunt și unele excepții. Europa încă se practică și este undeva la 10-15%. De exemplu, în Grecia bacșișul este o chestiune turistică, nimeni nu are pretenția ca și localnicii să lase ceva în plus. În Bulgaria e cam la fel, dar poate ajunge până la 15%.
Ca un paradox, nivelul e doar de 10% în țări cu nivel de trai mai ridicat, precum Germania sau Regatul Unit, mai puțin decât prin Balcani. Cam 5-10% e și în țările din Europa nordică nivelul, dar asta în cazul în care nu este deja inclus pe bon prețul serviciului.
În Europa centrală, nivelul mediu este tot pe la 10%. În Polonia, de exemplu, dacă serviciul este nesatisfăcător lipsa tips-ului se vrea un mesaj, iar situația nu este rară, concurența fiind mare în industria horeca.
Cam la fel ca în Italia e și situația în Franța, Spania și Portugalia, pe considerentul că localurile sunt în general afaceri de familie și deja faptul că ai ales să te duci într-un loc, unde să consumi și apoi să plătești, aduce deja un câștig. Însă nimeni nu se supără dacă primește ceva, dar nivelul e mic, sub 10% și complet opțional. Iar în multe locuri se practică și plata obligatorie a serviciului, ca în Italia.
Cât să lași chelnerului în Statele Unite
Spre deosebire de Europa, în Statele Unite nivelul este mai ridicat, în medie 20% din valoarea bonului dar se poate ajunge, nu rar, și la 25%, când serviciul a fost impecabil. Americanii mai lasă și câte un dolar, doi, la bar, de fiecare dată când comandă ceva. În timp ce în Canada nivelul este comparabil dar puțin mai scăzut, pe la 15-20%.
În trecut se practica mult mai puțin acest obicei în America de sud dar turismul a început să schimbe regulile și acum se lasă și acolo circa 10%.
Mergând în direcția opusă, la Dubai se lasă tips-uri de 10-15% ca medie, dar nu este un obicei tipic acelei zone geografice. Se lasă de multe ori pentru a ajuta personalul plătit cu salarii minime. La fel și în India, personalul așteaptă câțiva euro sau dolari de la turiștii străini. Cam la fel și pe continentul african, în timp ce în Extremul Orient este o practică inexistentă și complet dezavuată, când cineva de prin alte părți ale lumii încearcă să lase ceva. Mai nou, în localurile importante și cu prețuri ridicate se practică includerea serviciului în preț.
Mergând spre Antipozi, regăsim pe jumătate obiceiurile occidentale: și în Australia, și în Noua Zeelandă este binevenit un 10% în plus față de bon dar nu este obligatoriu.
Sursa foto: unsplash.com
