foto: olx.ro/Oaia cu cap negru de Teleorman
- ”România este o forță la nivelul Uniunii Europene, în ce privește creșterea oilor: peste 10-11 milioane de capete. Numai spaniolii au un efectiv național mai mare decât al nostru. La export, pe piețele din afara blocului comunitar ( cu precădere țări musulmane ), ocupăm locul I. Acest succes este, de departe, al rasei Țurcană. În același timp, mai avem câteva rase autohtone care abia supraviețuiesc. Care sunt acestea? Cum sunt salvate?”, notează publicația Formula AS.
Oaia cu cap negru de Teleorman
„Cine este din sudul țării a făcut văzut, probabil, această oaie masivă, cu cap negru. Animalul acesta lânos a devenit un fel de emblemă a județului, deși populează și ferme din județele învecinate. Rasa a fost omologată în 2010, dar originile sale sunt îndepărtate, fiind cunoscută și sub denumirea de carabașă („cap negru”, în lb. turcă). Introducerea acestei rase la nord de Dunăre ar putea fi pusă pe seama păstorilor aromâni, care urcau spre miazănoapte cu turmele lor, în căutarea de pășuni cu iarbă grasă. Este o oaie „bună de lapte”, cum spun gospodarii, dar și de carne și de lână. Numai avantaje. Din păcate, arealul său de răspândire este limitat la sudul țării. Omologarea ca rasă de sine stătătoare a fost făcută la inițiativa ing. Ruxandra Joiţoiu, preşedinte Asociaţiei Crescătorilor de Ovine şi Caprine Teleorman”, precizează sursa citată.
Țigaia, varietatea Ruginie
Este o rudă (varietate) nu neapărat mai săracă, dar cu siguranță mai puțin cunoscută a rasei Țigaie, a doua ca importanță în România, după Țurcană. O regăsim cu precădere în satele din preajma Brașovului, până spre Sfântul Gheorghe și Brețcu, chiar și în Harghita.
Potrivit unor studii de anvergură internațională, rasa Țigaie ar proveni dintr-o specie de ovine sălbatică răspândită între Marea Caspică și Munții Himalaya. După domesticire, ar fi fost adusă la nord de Dunăre de coloniștii romani și de negustorii care soseau din Asia Mică. Oile de pe Columna lui Traian și de pe Monumentul de la Adamclisi ar fi asemănătoare mai degrabă cu Țigaia, decât cu Țurcana. O analiză genetică a oaselor de animale din siturile arheologice ar putea oferi rezultate convingătoare.
Rațca sau Valaha cu coarne tirbușon
Românii i-au spus Ratska, „sârbesc”, de la rack, sârb, iar sârbii i-au spus Valaska. „Se pare că este oaia adusă în Balcani de soldații unei legiuni romane originari din Orientul Mijlociu și Egipt. Urmașii lor au supraviețuit acolo ca o comunitate distinctă până în secolul al XVII-lea, fiind slavizată, apoi maghiarizată.
„Până la sfârșitul sec. XV-lea existau cel puțin 35.000 de vlahi în Herțegovina și în secolul al XVI-lea 82 692 de vlahi în Smedevo o regiune la sud de Belgrad, iar pentru o vreme Belgradul era aproape un oraș vlah”, notează C.Drăgănescu într-un studiu dedicat raselor de ovine din Balcani.
Rațca este o oaie sedentară și sensibilă la temperaturi mai scăzute, fapt care susține ipoteza originii sale din regiuni însorite. Nu putea fi oaia muntenilor din Carpați, care obișnuiau să facă și transhumanță pe distanțe lungi.
Printre rasele de ovine locale în pericol de abandon se mai numără: Karakul de Botoșani, Merinos de Suseni, Merinos Transilvănean, Merinos de Cluj, Merinos de Palas. Fermierii care cresc animale din astfel de rase sunt ajutați de stat cu subvenții agricole, acordate atât de la bugetul european, cât și de la bugetul de stat.
Rase locale, mâncăruri locale
Valentin Bâlteanu, cercetător științific, la Institutul pentru Științele Vieții, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca, este preocupat de existența raselor locale, nu numai de ovine, dar și de porcine (Mangalița și Bazna) și de bovine (Sura de Stepă). Cercetătorul clujean vizitează frecvent fermele, prelevă probe și le analizează în laboratorul pe care-l conduce, pentru a descifra enigmele care încă dăinuie în ce privește originea și evoluția acestor rase. Mai mult, expertul pledează și pentru valorificarea în plan culinar a raselor locale: „gustul unui produs culinar preparat din carnea acestor animale din rase locale nu poate fi cunoscut oriunde. Este o marcă a tradiției locale. Mă străduiesc să-i conving pe fermieri și pe patronii restaurantelor să colaboreze și să ofere clienților, turiștilor, mâncăruri cu amprentă locală”.
Citește articolul integral pe Formula AS.
