Sursa foto: Pixabay/jbooba
În zona de vest a judeţului Timiş, arheologii au descoperit gropi neolitice cu numeroase carcase de ţestoase fără picioare, vestigii care demonstrează că aceste vietăţi făceau parte din alimentaţia omului mai ales în timpul verii, transmite Agerpres.
Schimbările climatice şi intervenţiile omului asupra mediului au făcut ca numărul lor să scadă, fiind astăzi animale protejate în România, iar scoaterea acestora din habitatul lor natural este considerată braconaj. De aceea, ţestoasele au şi o zi internaţională dedicată lor – 23 mai.
Lector Cosmin Marius Ivaşcu de la Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie a Universităţii de Vest Timişoara, a declarat pentru Agerpres că ţestoasele sunt reptile, fiind impropriu numite „broaşte” (amfibieni).
„Ţestoasele sunt mai bătrâne decât omul, sunt printre cele mai vechi reptile. În Banat avem ţestoasa de apă şi de uscat. Sunt foarte sensibile. Condiţiile climatice din Banat erau mult diferite în erele trecute faţă de clima de astăzi. Au mai rămas habitate care să le favorizeze cât de cât, în Banatul Montan, dacă vorbim de ţestoasa de uscat, cu precădere. Este o specie terestră, iubeşte pajiştile, zonele cu fâneţe şi păşuni, marginile de pădure şi tufărişurile. În judeţul Timiş, avem ţestoasa de apă dulce. Sunt pretenţioase, sunt protejate, sunt sensibile la modificările habitatului. Timişul nu mai arată cum arăta în urmă cu 100 – 150 de ani, când erau zone mlăştinoase foarte întinse, lacuri, păduri inundabile. În prezent, avem o populaţie destul de numeroasă de ţestoase pe Bega, în zona mlaştinilor de la Satchinez, în lacuri. Înaintea regularizărilor râului Bega, erau mai multe ţestoase în Timişoara”, povesteşte Cosmin Marius Ivaşcu.
El subliniază că ţestoasele de azi mai au un mare adversar: ţestoasele exotice, cumpărate din străinătate sau capturate de părinţi pentru copii, de pe Clisura Dunării, de exemplu, pe care apoi le eliberează în Bega, unde atacă specia autohtonă.
„Ţestoasele exotice eliberate în Bega şi în alte zone umede, în râuri sunt periculoase, fiind agresive faţă de specia autohtonă, pentru că le ocupă locurile însorite care sunt foarte importante pentru specia noastră. Părinţii trebuie atenţionaţi, pentru că unii le procură copiilor micuţa broscuţă ţestoasă, dar aceasta creşte foarte mult, mănâncă mult peşte, murdăreşte apa foarte repede şi sunt greu de întreţinut, iar când cresc şi ajung la dimensiuni mai mari, vor să scape de ele şi le eliberează în Bega. Între speciile exotice agresive se află ţestoasa de Florida, foarte invazivă, şi nu e bine să stea cu ţestoasa noastră. Mai sunt şi alţi prădători care ameninţă ţestoasele noastre, cum sunt şobolanii care le mănâncă ouăle depuse, dar şi membrele”, detaliază biologul.
Întrucât sunt foarte sensibile la condiţiile de mediu, specialiştii spun că prezenţa ţestoaselor în Bega arată că apa e curată şi că avem biodiversitate sănătoasă, cu relaţii trofice. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ţestoasa de uscat.
„În zona Oraviţa şi în Clisura Dunării, ţestoasa de apă dulce este privită ca o specie foarte benefică de către localnici, care o ţineau prin grădini, crezând că alungă dăunătorii. În realitate, ţestoasa este mâncată de şobolani. Ţestoasele noastre au rude în Europa, în zona Bosnia şi Herţegovina, Dalmaţia, Insula Iberică, dar avem şi ţestoasa dobrogeană”, punctează Ivaşcu.
Locuitorii din Satchinez îşi amintesc că, în urmă cu 30 de ani, prin sat erau broaşte ţestoase chiar de dimensiunea unei mingi de fotbal, dar, odată cu secarea lacului de la intrarea în localitate, au dispărut multe vietăţi.
Bio-arheologul Ionela Slejiuc, muzeograf la Muzeul Naţional al Banatului (MNB) din Timişoara, a declarat pentru Agerpres că în Banat regăsim cele două tipuri de ţestoase – de apă şi de uscat.
„Avem şi acum colonii de ţestoase de apă în Timiş, chiar şi în Timişoara, pe Bega, pe braţul Behela, la Pădurea Verde, spre Ghiroda. Pe Bega nu sunt doar în zona centrală, unde malul este puternic îndiguit şi nu este vegetaţie, dar spre ieşirile din oraş, sunt. În urmă cu câţiva ani, în zona timişeană Darova a fost văzut un exemplar, dar nu e sigur dacă este o ţestoasă de Timiş sau dacă a fost adusă în zonă de pe Clisura Dunării, din vacanţe. Am găsit ţestoase de apă în situri. În zona Dudeştii Vechi, arheologii MNB studiază chiar şi acum o populaţie neolitică, iar unul dintre ei mi-a povestit vara trecută că a găsit într-un loc foarte multe resturi de ţestoase şi de scoici consumate. Zona fiind mlăştinoasă, oamenii neoliticului consumau toate resursele de hrană. În preistorie erau consumate, fiind un fel de pescuit sezonier. Când apele erau mai scăzute, le prindeau mai uşor pentru consum. La fel au fost găsite şi gropi foarte mari de scoici, dar şi alte resturi animale, cerb, urşi. Din carapace se confecţionau piepteni în perioada romană şi probabil că erau folosite şi ca vase pentru mâncare, în neolitic”, explică bio-arheologul Ionela Slejiuc.
Muzeografa atenţionează că ţestoasele de pe Clisură sunt aduse din vacanţe, pentru că sunt foarte drăguţe când sunt mici, dar ele cresc şi atunci le eliberează în spaţii deschise.
„Anual, intru în contact cu astfel de cazuri şi relochez ţestoasele în Caraş-Severin. Le aduc în poşetă, iar când cresc, văd că nu le mai pot ţine în locuinţă. Mai este aspectul că ţestoasele, fiind animale protejate, dacă le iei din mediul lor natural, se consideră braconaj. În pet shopurile din România nu se comercializează, pentru că este specie protejată”, menţionează Ionela Slejiuc.
Specialiştii spun că foarte multe dintre habitatele acvatice au fost desecate şi redate agriculturii, iar unde mai sunt acestea se degradează. Ţestoasa preferă zonele liniştite, retrase.
Paleontologii arată că cele mai vechi ţestoase sunt cunoscute în Sardinia, cele mai vechi fosile datând din Pleistocen, cu 2,58 milioane de ani în urmă şi este posibil ca în aceeaşi perioadă să fi ajuns şi la noi.
Ţestoasele marine pot trăi 300 de ani, în timp ce ţestoasa de uscat se pare că atinge maximum 120 de ani, iar cea de apă dulce, în jur de 60 de ani.
Muzeul Naţional al Banatului are câteva exemplare de ţestoase de Banat, colectate şi naturalizate, dar nu are fosile de ţestoase, care presupun o vârstă de peste 10 mii de ani.
Dacă astăzi ţestoasa este specie protejată, în urmă cu un veac şi jumătate, ea era o delicatesă nelipsită din restaurantele de elită ale Timişoarei.
Dintr-un Reţetar culinar al lui Lupulov, din 1857, pus la dispoziţia Agerpres de antropologul culinar Caius Merşa, aflăm că în secolul XIX „orăşanii alogeni ai Timişoarei găseau la piaţă, foarte ieftin, ouă, găini, curcani, carne de vită, dar şi sitari şi iepuri, întru mulţumirea regimului lor alimentar, dacă nu mâncau la ospătării cum şi cea condusă de însuşi Steube o vreme. (…) Din Franţa vine supa de broască ţestoasă ‘precum se face în Montpellier’ (…) supa de broască ţestoasă era excelentă pentru a curăţi sângele”.
„Aici era zonă mlăştinoasă. Bucătarul timişorean a împrumutat această reţetă de la un bucătar din Montpellier pe care l-a cunoscut în Timişoara, probabil venind prin Imperiul Habsburgic, dar se pare că în Montpellier reţeta a venit din zonele sărace mlăştinoase din Anglia. Era un traseu al supei de broască ţestoasă”, aminteşte Merşa.
La 23 mai celebrăm Ziua mondială a broaştelor ţestoase, o specie aflată pe cale de dispariţie.
