sursa foto: pexels.com E preferabilă o pizza făcută de un pizzaiolo care, cu micile lui secrete de nimeni știute, pune în operă o artă care a devenit patrimoniu Unesco, sau una făcută cu ajutoru AI aplicând matematic o rețetă standard?
Pizza și inteligența artificială, un binom care la prima vedere pare imposibil, dar pare că ar putea avea ceva în comun. O declarație aparent provocatoare făcută recent într-un podcast de Massimo Bottura, considerat cel mai influent și vizionar chef italian, a pus în alertă comunitatea pizzeriilor tradiționale de la Napoli, scrie ediția locală de Napoli a Corriere della Sera.
„La Modena există un producător extraordinar, ItalPizza, care face pizza. A face pizza este o activitate foarte complexă. Dar dacă ai o mașină și o abordare la rece a ceea ce faci, dacă ești în căutarea perfecțiunii în ceea ce privește calitatea sosului de roșii, a uleiului de măsline, a aromei de oregano, a aluatului la temperatura corectă, poți să faci o pizza care e la fel la Modena sau în Cehia.
Este coaptă la aceeași temperatură, pentru a obține și a replica o perfectă pizza napoletană. Acesta este modul în care poți folosi tecnologia. În felul ăsta, bucătarul se poate concentra pe altceva. Sunt eliminate erorile umane de zi cu zi, pentru că mașina elimină aceste erori. Produsul este setat la perfecțiune, iar bucătarul se poate gândi la o nouă rețetă și nu trebuie să-și irosească energia în corectarea erorii umane”, a spus Bottura într-un interviu acordat co-fondatorului LinkedIn, Reid Hoffman.
Mașina poate imita arta?
Viziunea sa în care pledează pentru folosirea AI ca un instrument la dispoziția omului inclusiv în producția de pizza nu este deloc pe placul comunității profesionale de la Napoli. De facto, Bottura teoretizează, de la înălțimea profilului său internațional, separarea actului creativ ca apanaj al ființei umane de cel de punere în practică, de încredințat, eventual, inteligenței artificiale.
Dar cum se poate pune asta de acord cu recunoaștere artei pizzaiolilor de la Napoli ca făcând parte din patrimoniul cultural imaterial, așa cum a fost recunoscută de UNESCO? O întrebare care se aude dinspre Napoli. Recunoașterea privește nu atât pizza ca produs finit, cât acel mix de bune practici pentru a o ridica la nivel de artă, fructul experienței transmise de la o generație la alta, care reprezintă esența acestei practici.
Mai precis, UNESCO a recunoscut ca unice, deci nereplicabile de către oricine, prepararea aluatului, gestualitatea, uneori aproape teatrală, care însoțește momentul când acesta prinde formă pe suprafața de lucru, notează autorul articolului. Asta, după un lung proces de dospire, adăugarea aromelor peste aluatul întins, coacerea în cuptor. A priva pizza napoletană de toată această serie de gesturi rituale ar însemna să-i profanezi sacralitatea, se mai precizează în articolul citat.
Textul pune chiar în discuție însuși raționamentul lui Bottura: mâncarea nu poate fi comparată cu șuruburile produse pe bandă, iar cine se duce într-un restaurant cu trei stele Michelin este în căutarea unei experiențe, iar prezența unui chef important conferă valoare adăugată mâncării. De ce nu ar fi asta valabil și în cazul în care comandăm o pizza?
Dincolo de faptul că, subliniază autorul, multe preparate foarte apreciate astăzi s-au născut dintr-o eroare umană. Odă, deci, imperfecțiunii?
