Cina cea de Taină, de Marcos Zapata (Sursa foto: Wikimedia Commons/Toño Zapata)
Există studii serioase despre ce s-a mâncat la Cina cea de Taină. Percepția generală este că mielul ar fi fost în prim plan, asta deoarece confundăm Vinerea Mare cu toată perioada Sărbătorilor Pascale. Mielul, simbol al fugii din Egipt (dar și mâncare de sezon, primăvara), era sacrificat, în mod tradițional, de Paști. În 2007, Papa Benedict al XV-lea a anunțat că nu ar fi fost servit miel la Cina cea de Taină. Papa de atunci a spus că Cina cea de Taină a avut loc înainte de sacrificiul ritual al mieilor, care era o tradiție obișnuită a Paștilor pe vremea lui Iisus și, prin urmare, Iisus însuși a luat locul mieilor.
Cel mai probabil masa a fost una conform normelor Seder (ritual festiv ebraic) cu pâine nedospită, ierburi amare și fistic, ulei de măsline, o tocană de fasole sau bob, miere, smochine, rodii, stafide, măsline cu isop (din familia mentei), Haroset (o pastă dulce, de culoare închisă, făcută din fructe și nuci) și vin nefermentat.
Ce se întâmplă, însă, cu preparatele originale, de pe masa de la Cina cea de Taină? Ele suferă modificări în mai toate reproducerile celei mai cunoscute mese din toate timpurile. Artiștii (la mii de kilometrii și sute de ani distanță) au adaptat masa la specificul local și chiar la moda culinară contemporană lor.
În cazul lui Leonardo da Vinci, Iisus și apostolii consumă anghilă și portocale, o combinație frecvent întâlnită în Renascentismul Italian, rețetă care îi plăcea mult artistului și regăsită printre manuscrisele sale.
În perioada medievală artiștii nu insistau pe detalii culinare. Cu toate acestea, găsim adesea unul sau două produse alimentare locale pe masa de la Cina cea de Taină. Pretzel (acel covrig special) era un simbol al Sfintei Treimi și al vieții veșnice și un aliment ideal pentru Postul Mare, fiind făcut din apă, făină și sare. Ca atare, ei au ajuns în manuscrisele și picturile medievale ilumininiste din Germania și nordul Italiei. De exemplu, într-o reprezentare bavareză din secolul al XI-lea, realizat pentru Abația Sfântului Petru din Salzburg, există un covrig în partea dreaptă a mesei.
Matei Pleșu povestește, în volumul „Amintiri din bucătăria lumii, mică antologie de gusturi, stări și așteptări”, editura Humanitas 2012, un episod elocvent poveștii noastre: „În domul Sf. Bartolomeu din Frankfurt, în transeptul nordic, se găsește un basorelief din lemn pictat cu Cina cea de Taină. Pe farfuria din mijlocul mesei se află nu pește, ci un cârnat. Poate chiar un sângerete, dacă ne luăm după culoare. O adaptare candidă și firească la bucătăria locului. Aș fi crezut că mi se năzare sau că am privirea păcătoasă, dacă n-aș fi știut de vitraliul din secolul al XVI-lea al Catedralei St. Maria zur Wiese din Soest, în care Iisus și cei doisprezece apostoli se înfruptă cu jambon, pâine neagră, căpățână de porc, bere și șnaps. Precum țăranii din Westfalia.”
În alte picturi din diferite perioade și țări regăsim frecvent peștele și mielul.
Un exemplu exotic este pictura Cinei cea de Taină, din Catedrala Basilica din Cusco, Peru, pictată de Marcos Zapata în 1753. În mijlocul mesei tronează un porcușor de Guineea rumen și apetisant, element specific al unei mese peruane.
