Dulcețuri, în casa bunicii, se făceau cam de la începutul verii și până toamna târziu. Sezonul era deschis de cea de căpșuni, urmau apoi trandafirii, vișinele, caisele, zmeura și murele, iar în final dulceața și pelteaua de gutui. Pe lângă ele mai erau gemurile și marmeladele, dar și compoturile din orice, de la corcodușe la rubarbă, și siropurile groase pe care le beam cu sifon.
Musafirilor mai simandicoși bunica le servea dulceața în niște farfurioare rozalii de cristal gros, păstrate de la mama ei, prilej cu care și noi, copiii, eram tratați la fel. Clinchetul linguriței care atingea minunățiile delicate în care era pusă dulceața îmi mai răsună și astăzi în urechi.
Când o fierbea pe cea de căpșuni sau de fructe de pădure, eu și frate-miu stăteam cu ochii nedezlipiți de cratiță, așteptând ca bunica să ne dea spuma roz, aromată și dulce, care se aduna deasupra.
Mi-am amintit de toate, zilele astea, când și prin casa mea de acum, din București, se risipește aromă de dulceață. Nu e de trandafiri sau gutui, ca în copilărie, ci de smochine, dar e făcută după tipicul bunicii.
Pomul nostru este uriaș, ocupă o bună parte din grădină și are o poveste de supraviețuitor. L-am primit micuț, în ghiveci, de la o prietenă. L-am plantat și a prins repede rădăcini, dar atât în prima cât și în a doua iarnă a părut că moare: primăvara îl găseam ca un ciot amărât, fără crengi și fără semne că ar vrea să înmugurească, așa că am fost la un pas de a-l scoate din pământ. Norocul lui a fost că nu suntem tocmai genul care să pigulească prin grădină, așa că până să ne hotărâm, începea să dea semne de viață.
Câțiva ani, pe măsură ce creștea, ne-am chinuit să îl învelim iarna, cum știam că se face prin zone din România în care mai creșteau smochini. Dar la un moment dat, se făcuse atât de mare că nici cu scara și ajutorul prietenilor nu mai ajungeam să îl acoperim. A trecut așa de bine de prima iarnă, neînvelit, că de atunci nici nu ne-am mai pus problema că ar avea nevoie. Astăzi, face atâtea smochine cât nu putem mânca noi cu toți prietenii noștri, așa că, de voie, de nevoie, m-am apucat să le transform în dulceață.
Fructele astea sunt atât de dulci, că s-ar putea face dulceața chiar și fără zahăr. Eu folosesc însă (cam 3 kilograme la 10 de smochine) pentru că ajută la conservare.
Smochinele se spală bine, se zdrobesc și se pun în oală, odată cu toată cantitatea de zahăr. Focul trebuie să fie mediu spre mic, pentru că dulceața, ca să fie legată și să țină, urmează să fiarbă mult, vreo 3-4 ore, amestecând cam o dată la 10 minute. Eu prefer să o fac simplă, ca să păstreze gustul unic de smochine, dar dacă vreți, puteți adăuga și zeamă de lămâie sau miez de nucă.
Pun dulceața fierbinte în borcane, imediat după ce am oprit focul, strâng bine capacul și le acopăr până a doua zi cu o pătură. Așa obțin efectul de Bain Marie care ajută și el la conservare.
Merge servită clasic, pe o felie de pâine prăjită cu unt. Cei aventuroși o pot asorta și cu brânzeturi franțuzești sau din cele maturate.
