Povestea facinantă a grisinelor. Unde au fost inventate și de ce pot fi o alternativă la pâine

Grisinele au fost inventate ca alternativă la pâine pentru un nobil care avea probleme de digestie. Iar cuvântul în sine provine de la cuvântul piemontez ghërsa, care desemnează pâinea tradițională alungită. La Torino își avea reședința oficială dinastia de Savoia, căruia îi aparținea micul prinț de numele căruia se leagă însăși crearea grisinelor.

Legenda torineză spune că Antonio Brunero, brutarul curții, a inventat acest tip de pâine la indicația medicului familiei regale, pentru a-l putea hrăni pe micul Vittorio Amedeo al II-lea, în 1679. Viitorul rege, cu o sănătate fragilă, nu digera miezul pâinii obișnuite. Brutarul s-a gândit să creeze pentru el un fel de pâine fără miez și așa s-au născut grisinele.

Inițial era nevoie de patru persoane pentru a le realiza

Dacă astăzi pare un produs banal pe care îl găsim oriunde, la acel moment metoda de preparare a grisinilor era oricum, numai simplă nu. Pentru a le realiza erau necesare patru persoane, cu funcții și denumiri bine definite:

• cel care prepara și întindea uniform aluatul;

• cel care tăia aluatul, lung de aproximativ 3 cm în acea epocă;

• cel care băga în cuptor, folosind o lopată îngustă și foarte lungă, până la 4m;

• cel care le scotea din cuptor și le rupea în două, să poată fi mâncate cu ușurință de către prinț.

Datorită digestibilității lor ridicate și a ușurinței de păstrare (grisinele puteau fi conservați mult mai mult timp decât pâinea), succesul acestei invenții gustoase a fost aproape imediat. Au devenit extrem de populare în regiune și în restul Italiei și erau consumate la orice oră: dimineața, la micul dejun, înmuiate în lapte; la prânz, în supă; iar în restul zilei, ca gustare sărată sau dulce, pentru că se preparau apoi și în această versiune.

„Les petits bâtons de Turin”

Printre admiratori s-au numărat numeroase personalități. Se spune că regele epocii le iubea atât de mult încât ronțăia cantități mari chiar și în timpul spectacolelor de la Teatro Regio. Se mai spune și că Napoleon Bonaparte le aprecia atât de mult încât, la începutul secolului al XIX-lea, a creat un serviciu de diligență între Torino și Paris dedicat aproape exclusiv transportului a ceea ce el numea „les petits bâtons de Turin”.

În timp, s-au delimitat două metode principale de preparare a lor: grisinele rulate, cu o lungime între 40 și 80 de centimetri, mai groase și oarecum noduroase, datorită modelării manuale și ușor de recunoscut din acest motiv.

Mai recent, au apărut și grisinele „întinse”/stirate, care diferă prin faptul că aluatul, în loc să fie rulat, este întins, ceea ce îi conferă produsului final o friabilitate mai mare. Acestea sunt grisinele pe care le cunoaștem cu toții, aproape imponderabile.

De-a lungul anilor, familia grisinilor s-a extins considerabil, apărând variante integrale, cu kamut, cu susan, cu fenicul, cu ardei iute, cu măsline, cu nuci, până la variante dulci cu ciocolată, cu zahăr granulat sau caramelizate.

Rulați sau întinse, tradiționale sau reinterpretate, grisinele sunt una dintre cele mai cunoscute și apreciate invenții torineze din lume: o mică bucată de pâine care reprezintă ingeniozitatea și gastronomia fostului oraș regal.

A intrat în tradiția zonei și faptul de a găsi grisine pe orice masă de restaurant, oferite în așteptarea mâncării, pentru a potoli foamea.